Camera treișpe

De­mult, pe vre­mea când pu­ri­cii erau pot­co­viți cu no­uăș’ nouă de ocale și să­reau până la cer, adică atunci când eram stu­dent, viața de că­min avea și co­no­ta­ții ex­trem de prag­ma­tice. În zi­lele noas­tre bă­nu­iesc că a face de ser­vi­ciu la can­tină sau la toa­le­tele co­mune ar fi ceva de ne­în­chi­puit și de ne­ac­cep­tat, dar pe atunci nu aveai prea multe oca­zii să-ți spui opi­ni­ile cu pri­vire la ce ți-ar place să faci și ce nu, atâta vreme cât vo­iai un loc în că­min. Așa că mă­car o dată pe an ajun­geai îm­pre­ună cu co­le­gii tăi să faci o săp­tămână de muncă în can­tina com­ple­xu­lui studențesc.

Poate că cei mai ti­neri, care n‑au tre­cut prin ex­pe­rien­țele ace­lor vre­muri, mă vor că­ina pen­tru ghi­nio­nul de a fi fost su­pus unor ast­fel de munci, dar — cu ris­cul de a‑i sur­prinde — nu cred că asta a fost par­tea cea mai rea a vie­ții de stu­dent. Eram ti­neri și ve­seli și puși pe șo­tii și orice am fi fost obli­gați să fa­cem, gă­seam pri­lej de amu­za­ment și bu­cu­ria de a trăi îm­pre­ună ex­pe­riențe noi, chiar dacă nu ne­a­pă­rat plăcute.

Dar des­tul des­pre asta, să ne în­toar­cem la po­ves­tea pe care vo­iam să vi‑o spun. Când eram de ser­vi­ciu la can­tină munca se îm­păr­țea în­tre noi după niște re­guli bine de­ter­mi­nate, a că­ror jus­ti­fi­care nu o cu­noș­team. Exis­tau câ­teva “me­se­rii” pe care tre­buia să le prac­ti­căm prin ro­ta­ție: te­j­ghe­tar, ma­ri­nar, ka­ra­tist, îno­tă­tor… Pare con­fuz? Ei bine, nu era deloc.

Te­j­ghe­ta­rul era cel care ser­vea mân­ca­rea la ghi­șeu, un post foarte in­vi­diat pen­tru că pu­teai să mai stre­cori ceva în plus unui pri­e­ten sau vre­u­nei fete pe care o plă­ceai, mă­rindu-ți șansele de a o scoate la o plim­bare. Pen­tru acest fa­vor tre­buia însă să plă­tești un preț: di­mi­neața mer­geai la cu­ră­țat le­gume, iar dacă ni­me­reai o masă cu car­tofi, aveai de lu­cru, nu glumă.

Ma­ri­na­rii și îno­tă­to­rii erau oa­re­cum în­ru­diți. Pri­mii lu­crau la car­go­uri, adică la vase mari, o ca­meră spe­cială unde se spă­lau imen­sele oale și cra­tițe în care se gă­tea pen­tru câ­teva sute de oa­meni. În abu­rul creat de furt­u­nele cu apă caldă, hai­nele se îm­bi­bau și de­ve­neau grele, pie­lea se în­cre­țea de atâta apă, dar nu era chiar așa rău. Îno­tă­to­rii lu­crau la pis­cină, adică în să­lile mari unde se spă­lau tă­vile de mân­care — la can­tina bra­șo­veană din Me­mo­ran­du­lui mân­ca­rea era ser­vită în tăvi de inox cu adân­ci­turi spe­ci­ale pen­tru fe­lul prin­ci­pal, ta­câ­muri și de­sert. Pro­ce­sul de spă­lare era se­miauto­ma­ti­zat: tă­vile erau mai în­tâi clătite ma­nual în cuve cu apă, apoi puse într‑o ma­și­nă­rie de spă­lat ase­mă­nă­toare ca prin­ci­piu cu spă­lă­to­ri­ile auto în care ma­șina este plim­bată în­cet prin­tre je­turi de apă și pe­rii, apoi lim­pe­zi­rea era tot ma­nu­ală. Mun­ceai ud până la chi­loți, că­rând tă­vile grele de inox de colo-colo — asta era pro­ba­bil cel mai na­sol job din toată cantina.

Ka­ra­tiș­tii erau niște bo­ieri cu fi­ca­ții tari. Ei erau cei care pre­ce­dau pis­cina. Stu­den­tul în­des­tu­lat cu mân­care ve­nea să aducă tava la spă­lat, dar o în­mâna unui ka­ra­tist pen­tru a fi cu­ră­țată de res­turi. Miș­ca­rea de șter­gere cu la­tul pal­mei a tă­vii de inox pen­tru a o goli într-un vas de me­tal plin cu res­turi se ase­măna cu o miș­care de ka­rate — de aici nu­mele pos­tu­lui. Nu era chiar greu, dar să stai câ­teva cea­suri cu res­tu­rile de mân­care sub nas ne­ce­sita o anu­mită pu­tere de con­cen­trare, spe­ci­fică unui ka­ra­teka adevărat.

Exista însă și un post care n‑avea un nume exo­tic și amu­zant: ca­mera 13. Când am au­zit prima oară de el, ni s‑a pă­rut mis­te­rios și in­te­re­sant. După ce am aflat în ce con­sta această muncă, mis­te­rul s‑a cam ri­si­pit, in­te­re­sul a mai scă­zut. Treaba era re­la­tiv sim­plă: res­tu­rile adu­nate la cele două pis­cine, aflate în ca­pe­tele can­ti­nei tre­bu­iau de­ba­ra­sate. Așa că doi flă­căi va­j­nici tre­bu­iau să treacă pe­ri­o­dic pe la ka­ra­tiști, să le ia va­sul cu res­turi și să le lase al­tul gol în loc. Apoi mer­geau cu res­tu­rile pănă la pis­cina din dreapta can­ti­nei unde în mij­lo­cul să­lii era o imensă pâl­nie de inox. Va­sul era răs­tur­nat în pâl­nie. De­de­subt, la par­ter, se afla ca­mera 13, o mică sală plină cu bu­toaie de me­tal care tre­bu­iau pla­sate sub pâl­nie, apoi îm­pinse spre ușa ex­te­ri­oară când se um­pleau, de unde erau pre­lu­ate o dată pe zi de niște mun­ci­tori de la o fermă de porci.

S‑a în­tâm­plat ca îm­pre­ună cu Flo­rin — pri­e­te­nul meu de o viață, care mi‑a de­ve­nit aproape frate în doi ani de li­ceu, unul de ar­mată și cinci de fa­cul­tate — să ale­gem munca de de­ba­ra­sare. Noi eram “ca­mera 13”. To­tul mer­gea ca pe roate. Era prân­zul, lu­mea mânca dar nu cu prea mult avânt, pen­tru că me­niul in­clu­dea o ciorbă de sa­lată cu ou — o ches­tie fără gust, un fel de fi­er­tură de sa­lată cam nea­gră și niște res­turi de ouă, ciu­date ca as­pect — și orez cu pui explodat.

Aici ne tre­buie o pa­ran­teză. Puiul ex­plo­dat era o spe­cia­li­tate bra­șo­veană, care se ser­vea doar la can­tina stu­den­țească — după un imens scan­dal ge­ne­rat de fur­tul co­pa­ne­lor și piep­tu­lui de pui de că­tre ad­mi­nis­tra­to­rul can­ti­nei și bu­că­ta­rese, ad­mi­nis­tra­to­rul a fost dat afară (pro­ba­bil trans­fe­rat la altă can­tină) iar puiul nu a mai fost ser­vit în păr­țile sale ana­to­mice, ca să nu mai re­clame to­va­ră­șii stu­denți că nu au vă­zut nici un co­pan, ci doar gâ­turi, aripi și spate. Așa că puiul era to­cat mă­run­țel, cu tot cu oase și ames­te­cat în pi­laf. Poftim de mai zi că nu‑s copane!

Deci, la așa un me­niu vă pu­teți ima­gina că res­tu­rile aduse la de­ba­ra­sare erau într‑o can­ti­tate mai mare de­cât de obi­cei. Eram ghi­ni­o­niști, abia pri­di­deam să răs­tur­năm res­tu­rile în pâl­nia mare, să schim­băm bu­to­iul de la par­ter și să aler­găm din nou după o tură nouă de muncă. Bu­toa­iele ră­mase goale erau în­gri­jo­ră­tor de pu­ține, Flo­rin tân­jea după o ți­gară, eu tre­buia să ajung la toa­letă. De ur­gență. Așa că ii zic lui Flo­rin “lasă ți­gara pe mai târ­ziu, du-te la ca­mera 13 și gă­sește pe ci­neva să schimbi bu­to­iul, că eu mu­sai tre­buie să mă duc…” După pu­țin timp mă în­torc cu o stare su­fle­tească mult îm­bu­nă­tă­țită și‑l gă­sesc pe Flo­rin chi­nu­indu-se să ri­dice sin­gur un vas pe că­ru­cio­rul cu care că­ram res­tu­rile. Fug să îl ajut, mer­gem la pâl­nie și răs­tur­năm. De jos au stră­ba­tut că­tre noi niște su­nete ciu­date, ca și cum res­tu­rile cur­geau nu în bu­toi, ci pe mo­zai­cul po­de­lei. Mă uit la Flo­rin și‑l în­treb: “ai schim­bat bu­to­iul?”. El mă pri­vește calm și-mi ex­plică cu un ton per­fect di­dac­tic: “nu, că n‑am gă­sit cu cine”. A ur­mat o con­ver­sa­ție în­tre noi care nu este re­le­vantă pen­tru cur­sul po­ves­ti­rii de față 😆

Ne-am dus jos în ca­mera treișpe. Bu­to­iul de sub pâl­nie se re­văr­sase, iar în ju­rul lui se for­mase o mică în­sulă de res­turi grase și scâr­bo­ase. Ne-am sfă­tuit ca niște in­gi­neri ce eram asu­pra teh­no­lo­giei de so­lu­țio­nare: mai go­lim pu­țin din bu­toi cu o lo­pată, apoi îl îm­pin­gem la o parte și cu­ră­țăm. Prima parte a mers ra­pid. Cu îm­pin­sul bu­to­i­u­lui am avut însă ghi­nion — am aflat că pen­tru a îm­pinge un bu­toi plin de 250 de kile pe mo­zaic e ne­voie de ade­rență la pi­cioare. Ceea ce nu poți ob­ține dacă stai cu tăl­pile pe un strat gros de gră­sime. Așa că ne opin­team inu­til și ca­ra­ghios în bu­toi, pa­tinând pe pi­laf și ciorbă și co­or­donându-ne sfor­ță­rile la co­manda lui Flo­rin: “1, 2, 3 și.…”. La a treia în­cer­care, dis­pe­rat că bu­to­iul nici nu se clin­tește, Flo­rin m‑a în­dem­nat să dau to­tul din mine, dar de­ter­mi­na­rea noas­tră nu pă­rea să im­pre­sio­neze cele 250 de kile de res­turi. “1, 2, 3 și.….… ce dacă!?”.

Am iz­bu­c­nit amân­doi în râs. Dea­su­pra, la pis­cină, pi­la­ful se aduna în va­sele de resturi.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...