Am evitat să pomenesc ceva despre Șerban Huidu și povestea tristă a accidentului pe care l‑a provocat, pentru că nu știu cum ar trebui să comentez întreaga întâmplare nefericită. Am trecut cândva prin experiența unui accident rutier grav și sper să nu mi se mai întâmple vreodată. Nu am făcut nici o victimă, doar mașina a fost praf, dar pot să înțeleg cât de traumatizant poate fi un astfel de ghinion. Dacă aș empatiza cu el, ar însemna că n‑am înțeles nimic din lecția primită pe propria piele. Dacă l‑aș condamna pentru ceea ce a făcut, aș fi ipocrit.
* * *
Pe 1 august 1999 m‑am răsturnat cu mașina. Pe vremea aceea aveam o Dacie break, nouă, cumpărată de doar trei luni și plecasem din București către Mangalia, ca să‑i aduc acasă pe copii și pe mama mea, care petrecuseră o săptămână la mare. La vremea aceea autostrada era doar o poveste, așa că am mers pe drumul prin Hârșova. Undeva după intersecția unde se separă drumul de Constanța de cel de Tulcea am ieșit în decor din cauza unei sticle de suc din care am băut în timp ce mergeam cu peste 100 km/h. Cauciucurile proaste (Montana) și lipsa mea de stăpânire au făcut ca mașina să intre într-un derapaj — mai întâi am derapat spre stânga, direct către o altă Dacie parcată pe marginea drumului în care erau niște copii. Îmi amintesc că i‑am văzut fugitiv cum stăteau pe locurile din spate și am încercat să redresez spre dreapta. Am făcut‑o prea brusc, prea violent și n‑am putut evita ieșirea în decor, în partea dreaptă a drumului. Șanțul de pe margine nu era foarte adânc, dar suficient pentru a ridica Dacia în aer și a‑i imprima o mișcare de răsucire laterală. Am ajuns cu roțile deasupra, mașina a lovit pământul cu latura din dreapta, micșorându‑i viteza de rotație și apoi s‑a mai răsucit încă 180 de grade și a aterizat pe roți. În partea stângă, pe scaunul șoferului, fixat în centură, eu eram nevătămat. Locul pe unde ieșisem în decor era chiar pe deasupra unei cioate rămase de la un arbore tăiat. Pe kilometri întregi, înainte și înapoi, era singurul copac lipsă din aliniamentul de pe dreapta drumului. Toate obiectele din mașină, între care o bară telescopică de tractare și trusa de scule, zburaseră pe lângă capul meu, ieșind prin parbriz și erau împrăștiate în lanul de porumb în care aterizasem.
Puteam să mor într‑o mie de feluri, dar în ziua aceea Dumnezeu hotărâse să mă cruțe, să-mi dea doar o lecție. Nu eram speriat, ci de‑a dreptul îngrozit. Am coborât din mașină și m‑au lăsat genunchii, a trebuit să mă așez pe brazdele de pământ. Primul gând care mi‑a venit în cap a fost că insistasem destul de mult pe lângă Carmen să vină cu mine — dacă ar fi venit, ar fi stat în dreapta, partea care era praf. Apoi m‑am gândit că putea să mi se întâmple asta pe drumul de întoarcere, când în mașină erau copiii și mama mea. Nu cred că pot explica ce am simțit în momentele acelea, un fel de groază paralizantă, imaginându-mă întreg și nevătămat lângă mașina distrusă, în care ar fi fost cei dragi mie. Câteva săptămâni am avut coșmaruri, mă trezeam noaptea visând accidentul cu toată familia mea în mașină.
* * *
Pot să înțeleg regretele lui Șerban Huidu. El a fost mult mai ghinionist decât mine, lecția pe care a primit‑o a costat viețile unor oameni și, dacă are măcar un sfert din cantitatea de bun-simț pe care o revendică, probabil că are remușcări îngrozitoare. Cred că, atunci când ai pe conștiință viețile unor nevinovați, ceva înăuntrul tău se schimbă definitiv, rămâne o tristețe și o vină cu care trebuie să trăiești pentru restul zilelor tale. Chiar dacă reușești cu timpul să uiți, nu poți niciodată să te ierți.
Și ceea ce e cu adevărat trist și îngrijorător este că majoritatea celor care nu au trecut printr‑o astfel de experiență sunt convinși că, oricât ar apăsa pe accelerație și oricât de precare le-ar fi abilitățile de șofer, lor nu li se poate întâmpla o nenorocire. Îi aud mai ales pe cei tineri vorbind cu o ușurință înspăimântătoare despre teribilismele lor la volan, neînțelegând că diferența dintre ei și Huidu a fost doar de o fracțiune de secundă norocoasă. Dar de câte ori poți miza pe câștig la această veritabilă ruleta rusească?
Am evitat să pomenesc ceva despre Șerban Huidu. Nu știu ce în mintea și sufletul lui, dar vă pot spune că diferența dintre el și mine e doar de un gram de noroc. Pe care el nu l‑a avut. Când apăsați accelerația întrebați-vă dacă voi îl aveți. Credeți că da? Sunteți siguri?
Lasă un comentariu