Am evi­tat să po­me­nesc ceva des­pre Șer­ban Huidu și po­ves­tea tristă a ac­ci­den­tu­lui pe care l‑a pro­vo­cat, pen­tru că nu știu cum ar tre­bui să co­men­tez în­treaga în­tâm­plare ne­fe­ri­cită. Am tre­cut cân­dva prin ex­pe­riența unui ac­ci­dent ru­tier grav și sper să nu mi se mai în­tâm­ple vreo­dată. Nu am fă­cut nici o vic­timă, doar ma­șina a fost praf, dar pot să în­țe­leg cât de trau­ma­ti­zant poate fi un ast­fel de ghi­nion. Dacă aș em­pa­tiza cu el, ar în­semna că n‑am în­țe­les ni­mic din lec­ția pri­mită pe pro­pria piele. Dacă l‑aș con­damna pen­tru ceea ce a fă­cut, aș fi ipocrit.

* * *

Pe 1 au­gust 1999 m‑am răs­tur­nat cu ma­șina. Pe vre­mea aceea aveam o Da­cie break, nouă, cum­pă­rată de doar trei luni și ple­ca­sem din Bu­cu­rești că­tre Man­ga­lia, ca să‑i aduc acasă pe co­pii și pe mama mea, care pe­tre­cu­seră o săp­tămână la mare. La vre­mea aceea autos­trada era doar o po­veste, așa că am mers pe dru­mul prin Hâr­șova. Un­deva după in­ter­sec­ția unde se se­pară dru­mul de Con­stanța de cel de Tul­cea am ie­șit în de­cor din ca­uza unei sti­cle de suc din care am băut în timp ce mer­geam cu peste 100 km/h. Cau­ciu­cu­rile proaste (Montana) și lipsa mea de stă­pâ­nire au fă­cut ca ma­șina să in­tre într-un de­ra­paj — mai în­tâi am de­ra­pat spre stânga, di­rect că­tre o altă Da­cie par­cată pe mar­gi­nea dru­mu­lui în care erau niște co­pii. Îmi amin­tesc că i‑am vă­zut fu­gi­tiv cum stă­teau pe lo­cu­rile din spate și am în­cer­cat să re­dre­sez spre dreapta. Am făcut‑o prea brusc, prea vi­o­lent și n‑am pu­tut evita ie­și­rea în de­cor, în par­tea dreaptă a dru­mu­lui. Șan­țul de pe mar­gine nu era foarte adânc, dar su­fi­cient pen­tru a ri­dica Da­cia în aer și a‑i im­prima o miș­care de ră­su­cire la­te­rală. Am ajuns cu ro­țile dea­su­pra, ma­șina a lo­vit pămân­tul cu la­tura din dreapta, micșorându‑i vi­teza de ro­ta­ție și apoi s‑a mai ră­su­cit încă 180 de grade și a ate­ri­zat pe roți. În par­tea stângă, pe sca­u­nul șo­fe­ru­lui, fi­xat în cen­tură, eu eram ne­vă­tă­mat. Lo­cul pe unde ie­și­sem în de­cor era chiar pe dea­su­pra unei cioate ră­mase de la un ar­bore tă­iat. Pe ki­lo­me­tri în­tregi, îna­inte și îna­poi, era sin­gu­rul co­pac lipsă din ali­ni­a­men­tul de pe dreapta dru­mu­lui. Toate obiec­tele din ma­șină, în­tre care o bară te­le­s­co­pică de trac­tare și trusa de scule, zbu­ra­seră pe lângă ca­pul meu, ie­șind prin par­briz și erau îm­prăș­ti­ate în la­nul de po­rumb în care aterizasem.

Pu­team să mor într‑o mie de fe­luri, dar în ziua aceea Dum­ne­zeu ho­tă­râse să mă cruțe, să-mi dea doar o lec­ție. Nu eram spe­riat, ci de‑a drep­tul în­gro­zit. Am co­bo­rât din ma­șină și m‑au lă­sat ge­nun­chii, a tre­buit să mă așez pe bra­z­dele de pământ. Pri­mul gând care mi‑a ve­nit în cap a fost că in­sis­ta­sem des­tul de mult pe lângă Car­men să vină cu mine — dacă ar fi ve­nit, ar fi stat în dreapta, par­tea care era praf. Apoi m‑am gân­dit că pu­tea să mi se în­tâm­ple asta pe dru­mul de în­toar­cere, când în ma­șină erau co­piii și mama mea. Nu cred că pot ex­plica ce am sim­țit în mo­men­tele ace­lea, un fel de groază pa­ra­li­zantă, ima­ginându-mă în­treg și ne­vă­tă­mat lângă ma­șina dis­trusă, în care ar fi fost cei dragi mie. Câ­teva săp­tămâni am avut coș­ma­ruri, mă tre­zeam noap­tea visând ac­ci­den­tul cu toată fa­mi­lia mea în mașină.

* * *

Pot să în­țe­leg re­gre­tele lui Șer­ban Huidu. El a fost mult mai ghi­ni­o­nist de­cât mine, lec­ția pe care a primit‑o a cos­tat vie­țile unor oa­meni și, dacă are mă­car un sfert din can­ti­ta­tea de bun-simț pe care o re­ven­dică, pro­ba­bil că are re­mu­ș­cări în­gro­zi­toare. Cred că, atunci când ai pe con­ști­ință vie­țile unor ne­vi­no­vați, ceva înă­un­trul tău se schimbă de­fi­ni­tiv, rămâne o tris­tețe și o vină cu care tre­buie să tră­iești pen­tru res­tul zi­le­lor tale. Chiar dacă re­u­șești cu tim­pul să uiți, nu poți nici­o­dată să te ierți.

Și ceea ce e cu ade­vă­rat trist și în­gri­jo­ră­tor este că ma­jo­ri­ta­tea ce­lor care nu au tre­cut printr‑o ast­fel de ex­pe­riență sunt con­vinși că, ori­cât ar apăsa pe ac­ce­le­ra­ție și ori­cât de pre­care le-ar fi abi­li­tă­țile de șo­fer, lor nu li se poate în­tâm­pla o ne­no­ro­cire. Îi aud mai ales pe cei ti­neri vor­bind cu o ușu­rință în­spă­i­mân­tă­toare des­pre te­ri­bi­lis­mele lor la vo­lan, ne­în­țe­le­gând că di­fe­rența din­tre ei și Huidu a fost doar de o frac­țiune de se­cundă no­ro­coasă. Dar de câte ori poți miza pe câștig la această ve­ri­ta­bilă ru­leta rusească?

Am evi­tat să po­me­nesc ceva des­pre Șer­ban Huidu. Nu știu ce în min­tea și su­fle­tul lui, dar vă pot spune că di­fe­rența din­tre el și mine e doar de un gram de no­roc. Pe care el nu l‑a avut. Când apă­sați ac­ce­le­ra­ția în­tre­bați-vă dacă voi îl aveți. Cre­deți că da? Sun­teți siguri?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.