Ce‑o fi cu noi de ne place atât de mult să ne scăl­dăm în gro­bi­a­nism și mi­to­că­nie? De ce le-am ri­di­cat la nivel de va­loare și fa­cem din ele o așa-zisă artă? În stradă or­ga­nele ge­ni­tale de­fi­lează obs­cene și li­cen­ți­oase prin­tre noi, pro­nun­țate la fi­e­care trei-pa­tru vorbe, ajunse — așa cum in­te­li­gent re­marca un ac­tor de stand-up co­medy — un fel de semne de punc­tu­a­ție. În me­trou, acolo unde de­pla­sa­rea este sis­tată, unde te atârni de o bară și aș­tepți ru­me­gă­tor să co­bori, di­a­lo­gu­rile din­tre in­di­vizi abu­ndă în sca­bro­zi­tăți. E o dis­cu­ție pri­vată, veți spune. Oare? De vreme ce o poartă de­li­be­rat în fața mea, ști­ind că îi aud, mai poate fi ca­ta­lo­gată drept o con­ver­sa­ție par­ti­cu­lară? A‑ți eli­bera ga­zele in­tes­ti­nale în pu­blic este o lipsă de bună cu­vi­ință — de ce nu e ne­cu­vi­in­cioasă și eli­be­ra­rea mi­ze­riei ver­bale, a urâ­țe­niei din pro­pria minte?

Nu sunt un ino­cent, mai în­jur și eu din când în când, mai ales când mă ener­vez și nu pre­tind că vul­ga­ri­ta­tea va dis­pă­rea sau că tre­buie era­di­cată. O glumă mai de­o­che­ată poate fi sa­vu­roasă, dar asta nu în­seamnă că în­treg vo­ca­bu­la­rul meu tre­buie să gra­vi­teze în ju­rul or­ga­ne­lor ge­ni­tale și a co­pu­la­ției. Și mai ales nu gă­sesc că e fi­resc, nici con­struc­tiv ca vul­ga­ri­ta­tea să fie in­tro­dusă ca formă artistică.

Aud în ju­rul meu des­pre cât de ade­vă­rați sunt ăia de la Pa­ra­zi­ții sau de la BUG Ma­fia, cum spun ei lu­cru­ri­lor pe nume, pen­tru că asta e viața, așa arată re­a­li­ta­tea și ea tre­buie vor­bită, ros­tită li­cen­țios, ca s‑o des­criem cu acu­ra­tețe, să nu‑i ra­tăm nici o nu­anță de pes­ti­len­ți­a­li­tate. Din­colo de aceste tru­isme ieftine, un ade­văr trist ni se re­levă: oa­me­nii au re­nun­țat la as­pi­ra­ții, nu mai vor să eva­deze dintr-un pre­zent gro­bian, ci se ung pe tot cor­pul cu el, se scaldă în tușele lui mu­ci­la­gi­noase, se imu­ni­zează de mi­ze­rie îmbrățișând‑o strâns. Văd fe­mei care apre­ciază mu­zica li­cen­ți­oasă — din­tre toate asta mi se pare cel mai în­gro­zi­tor: toc­mai ele, cele ar tre­bui să ocro­tească ino­cența co­pi­i­lor, cele care ar tre­bui să tru­dească mai mult de­cât băr­ba­ții la edu­ca­ția co­pi­i­lor, cele care ar tre­bui să fie oaza de fru­mu­sețe într-un de­șert de pla­ti­tu­dine și vulgaritate.

Umo­rul vul­gar e și el la mare tre­cere. Gru­pul Va­canța Mare ajun­sese la un mo­ment dat un fel de stan­dard în ma­te­rie de di­ver­tis­ment umo­ris­tic, într‑o vreme când Di­ver­tis prac­tica poante sub­tile și pline de miez, cu tri­mi­teri cul­tu­rale și po­li­tice, un umor fin, dar nu mai pu­țin sa­vu­ros. Cu toate as­tea Leana și Cos­tel, în­tru­chi­pați de ce de la Va­canța Mare, erau mult mai po­pu­lari pen­tru că fă­ceau glume gro­biene. Pen­tru a stârni râ­sul, Mi­hăescu și Pie­treanu se fo­lo­seau de tot ce e mai urât și mai vul­gar în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească: re­la­ți­ile dis­func­țio­nale ale cu­plu­ri­lor, vi­o­lența do­mes­tică, pros­tia, al­co­o­lis­mul. Ni­că­ieri nu exista nota de sub­sol, tușa co­rec­tivă care să tri­mită la “ri­dendo cas­ti­gat mo­res”. Mo­ra­vu­rile nu se mai cer co­rec­tate, ci ex­ploa­tate pen­tru au­diență și pro­fit, chiar cu pre­țul de a răs­pândi ideea că vul­ga­ri­ta­tea e ok, e fu­nny, e “ade­vă­rată”, deci dezirabilă.

Zi­lele tre­cute un pro­fe­sor de la un co­le­giu din Iași a ur­cat pe scena tea­tru­lui Va­sile Alec­san­dri și a ce­rut sis­ta­rea unui spec­ta­col, pen­tru că lim­ba­jul li­cen­țios fo­lo­sit de­pă­șea cu mult prea mult ceea ce el con­si­dera că este edu­ca­tiv pen­tru ele­vii pe care îi adu­sese în sală. Nu era un spec­ta­col cu pu­blic, ci de­di­cat ele­vi­lor, deci pro­fe­so­rul avea în­dri­tu­i­rea de a ho­tărî opri­rea re­pre­zen­ta­ției. Deși ar pu­tea fi cri­ti­cat pen­tru un ex­ces de au­to­ri­tate, ad­mir ati­tu­di­nea lui de a‑și asuma ro­lul de edu­ca­tor, un rol pe care tot mai pu­țini pro­fe­sori do­resc să‑l prac­tice în zi­lele noas­tre. So­rin Si­tea a con­si­de­rat că ele­vii săi nu pot fi ex­puși unei ava­lanșe de ter­meni vul­gari. Edu­ca­ția nu re­pre­zintă re­pe­ta­rea ex­pre­si­i­lor care se aud pe stradă, ci să­di­rea in­sis­tentă a as­pi­ra­ției pen­tru mai bine, mai frumos.

În stradă se  în­tâm­plă vi­o­luri, tâ­lhă­rii și in­ces­turi. Fap­tul că sunt re­ale le face și dezi­ra­bile? Cei ce apre­ciază mu­zica cu ver­suri li­cen­ți­oase ar fi de acord ca ur­ma­șii lor să aban­do­neze mo­rala, să tra­iască într‑o lume “re­ală’, “ade­vă­rată”, în care vi­i­to­rul ar fi de­pen­dent de abi­li­ta­tea de a se stre­cura prin­tre mi­to­că­nii și vi­o­lențe? Și, dacă răs­pun­sul e nu, așa cum sper, de ce cul­tivă aceste va­lori? Există o es­te­tică a vul­ga­ri­tă­ții că­reia nu‑i pot re­zista? Este asta sin­gura es­te­tică pe care o cu­nosc, pe care o înțeleg?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.