Ce‑o fi cu noi de ne place atât de mult să ne scăldăm în grobianism și mitocănie? De ce le-am ridicat la nivel de valoare și facem din ele o așa-zisă artă? În stradă organele genitale defilează obscene și licențioase printre noi, pronunțate la fiecare trei-patru vorbe, ajunse — așa cum inteligent remarca un actor de stand-up comedy — un fel de semne de punctuație. În metrou, acolo unde deplasarea este sistată, unde te atârni de o bară și aștepți rumegător să cobori, dialogurile dintre indivizi abundă în scabrozități. E o discuție privată, veți spune. Oare? De vreme ce o poartă deliberat în fața mea, știind că îi aud, mai poate fi catalogată drept o conversație particulară? A‑ți elibera gazele intestinale în public este o lipsă de bună cuviință — de ce nu e necuviincioasă și eliberarea mizeriei verbale, a urâțeniei din propria minte?
Nu sunt un inocent, mai înjur și eu din când în când, mai ales când mă enervez și nu pretind că vulgaritatea va dispărea sau că trebuie eradicată. O glumă mai deocheată poate fi savuroasă, dar asta nu înseamnă că întreg vocabularul meu trebuie să graviteze în jurul organelor genitale și a copulației. Și mai ales nu găsesc că e firesc, nici constructiv ca vulgaritatea să fie introdusă ca formă artistică.
Aud în jurul meu despre cât de adevărați sunt ăia de la Paraziții sau de la BUG Mafia, cum spun ei lucrurilor pe nume, pentru că asta e viața, așa arată realitatea și ea trebuie vorbită, rostită licențios, ca s‑o descriem cu acuratețe, să nu‑i ratăm nici o nuanță de pestilențialitate. Dincolo de aceste truisme ieftine, un adevăr trist ni se relevă: oamenii au renunțat la aspirații, nu mai vor să evadeze dintr-un prezent grobian, ci se ung pe tot corpul cu el, se scaldă în tușele lui mucilaginoase, se imunizează de mizerie îmbrățișând‑o strâns. Văd femei care apreciază muzica licențioasă — dintre toate asta mi se pare cel mai îngrozitor: tocmai ele, cele ar trebui să ocrotească inocența copiilor, cele care ar trebui să trudească mai mult decât bărbații la educația copiilor, cele care ar trebui să fie oaza de frumusețe într-un deșert de platitudine și vulgaritate.
Umorul vulgar e și el la mare trecere. Grupul Vacanța Mare ajunsese la un moment dat un fel de standard în materie de divertisment umoristic, într‑o vreme când Divertis practica poante subtile și pline de miez, cu trimiteri culturale și politice, un umor fin, dar nu mai puțin savuros. Cu toate astea Leana și Costel, întruchipați de ce de la Vacanța Mare, erau mult mai populari pentru că făceau glume grobiene. Pentru a stârni râsul, Mihăescu și Pietreanu se foloseau de tot ce e mai urât și mai vulgar în societatea românească: relațiile disfuncționale ale cuplurilor, violența domestică, prostia, alcoolismul. Nicăieri nu exista nota de subsol, tușa corectivă care să trimită la “ridendo castigat mores”. Moravurile nu se mai cer corectate, ci exploatate pentru audiență și profit, chiar cu prețul de a răspândi ideea că vulgaritatea e ok, e funny, e “adevărată”, deci dezirabilă.
Zilele trecute un profesor de la un colegiu din Iași a urcat pe scena teatrului Vasile Alecsandri și a cerut sistarea unui spectacol, pentru că limbajul licențios folosit depășea cu mult prea mult ceea ce el considera că este educativ pentru elevii pe care îi adusese în sală. Nu era un spectacol cu public, ci dedicat elevilor, deci profesorul avea îndrituirea de a hotărî oprirea reprezentației. Deși ar putea fi criticat pentru un exces de autoritate, admir atitudinea lui de a‑și asuma rolul de educator, un rol pe care tot mai puțini profesori doresc să‑l practice în zilele noastre. Sorin Sitea a considerat că elevii săi nu pot fi expuși unei avalanșe de termeni vulgari. Educația nu reprezintă repetarea expresiilor care se aud pe stradă, ci sădirea insistentă a aspirației pentru mai bine, mai frumos.
În stradă se întâmplă violuri, tâlhării și incesturi. Faptul că sunt reale le face și dezirabile? Cei ce apreciază muzica cu versuri licențioase ar fi de acord ca urmașii lor să abandoneze morala, să traiască într‑o lume “reală’, “adevărată”, în care viitorul ar fi dependent de abilitatea de a se strecura printre mitocănii și violențe? Și, dacă răspunsul e nu, așa cum sper, de ce cultivă aceste valori? Există o estetică a vulgarității căreia nu‑i pot rezista? Este asta singura estetică pe care o cunosc, pe care o înțeleg?
Lasă un comentariu