Sunt sigur că ați auzit de rețeaua de fraudare a fondurilor europene — au reușit să sustragă 22 de milioane de euro prin documente false, orchestrate de comun acord cu funcționari publici și oameni din bănci. Nu e prea mult de spus în legătură cu acest caz, iar detaliile complete le vom primi prin presă în lunile următoare. Am avut ocazia să văd la lucru oamenii de afaceri români atunci când plănuiesc să acceseze fonduri europene și pot să spun că au o concepție extrem de interesantă asupra acestora.
Mai întâi există percepția că oricum ai obține aceste fonduri, chiar dacă folosești instrumente ilegale, nu ești un hoț. Pentru că banii sunt ai României și dacă nu‑i luăm, îi pierdem. Așa că decât să se piardă, să nu intre în țară, nu mai bine facem noi pe dracu‑n patru și îi accesăm? Motiv pentru care sunt înlăturate de la bun început orice fel de scrupule în legătură cu falsificarea îndeplinirii condițiilor obligatorii și se trece direct la fabricarea dosarului de înscriere. Se inventează CV-uri cu competențe inexistente, se completează obiectul de activitate al firmei dacă e nevoie, se produc documente false despre proiecte anterioare — nimic nu poate sta în calea patriotismului acestor oameni, care sunt determinați să facă orice e nevoie ca să aducă banii europeni în țărișoara noastră. Și pentru că, o dată ajunși în țară, banii trebuie să fie depozitați într-un loc sigur, unde ar fi mai nimerit să‑i pună decât în buzunarele proprii?
Din câte am observat eu mecanismele de control financiar ale Uniunii Europene sunt destul de relaxate. Cei care au ajuns să fie finanțați trebuie să completeze niște rapoarte periodice, în care să explice cum se derulează proiectul lor și cum au folosit banii. Dar nu există decât rareori cazuri în care cineva vine să verifice amănunțit realitățile din teren. Așa că, de‑a lungul a câtorva ani, a apărut o nouă specie profesională: expertul în fonduri europene. Acesta este o persoană care cunoaște toate cutumele UE, regulile și legislația și poate îndruma o companie care derulează un proiect despre cum să-și completeze rapoartele în așa fel încât să nu dea de bănuit. Fondurile nu se duc aproape niciodată acolo unde este scris pe hârtie, ci sunt plimbate prin conturi și folosite pentru a spori bunăstarea patronului.
De pildă am avut ocazia să văd cum o firmă făcea acest gen de activitate în domeniul IT: angajase vreo patru programatori mediocri ca să facă un soft de monitorizare video pentru un sistem de securitate și îi plătea cu vreo mie și ceva pe lună pe fiecare. Project managerul — expert în fonduri europene — mi‑a explicat că pe hârtie figurează nu-știu-câți experți în software de securitate, cu CV-urile aferente, care sunt plătiți cu cinci mii de euro lunar. Proiectul dura vreun an și jumătate și beneficiul concret era de vreo două sute de mii de euro, diferența dintre cât credea UE că se plătește pe salarii și cât se plătea în mod real. Și asta e o mică găinărie pe lângă ce fac alții.
Toate astea sunt posibile pentru Uniunea Europeană nu și‑a desenat birocrația proprie pornind de la premiza că interacționează cu infractori, ci cu oameni cinstiți și corecți. Ceea ce în România pare mai dificil de găsit. Probabil că li s‑a părut și lor ceva ciudat, așa că au trimis niște echipe de control mai mari, ca să vadă ce și cum stau lucrurile. Așa au apărut scandalurile cu finanțarea de cursuri de salvamar la Cluj, diversele hoții mai mărunte sau mai mari pe care le tot citim prin presă. Și, împreună cu problemele de capacitate de absorbție a fondurilor, s‑a ajuns la suspendarea finanțărilor.
Cu ceva timp în urmă, mai bine de un an, mă gândeam foarte serios dacă n‑ar fi bine să încerc să mă specializez în fonduri europene, pentru că principala problemă a firmelor românești de a se finanța din bani europeni este incapacitatea lor de a gestiona proiectele aferente. Ceea ce eu aș putea face, dacă aș învăța regulile UE. Apoi am luat contact cu niște astfel de specialiști și am întrezărit adevărata față a acestei meserii: nu ești un manager de proiect, ci consilier de fraudă. Și de așa ceva eu nu mă apuc. Este trist și foarte adevărat: orice oportunitate apărută în țara asta este mai întâi abordată de șmecheri care îi caută punctele slabe, modalitătile în care pot obține avantajele fără să muncească șî fără să producă rezultatele așteptate. Iar antreprenorii cât de cât onești stau deoparte, ezitanți, lipsiți de competențele necesare, privind cum hoții se înfruptă din avantajele dobândite ilegal. De aici există două scenarii posibile pentru ei: ori se dau cu infractorii, îngroșând rândurile acestora, ori nu pupă nici un ban de la european.
Iar europeanul ne este nouă, românilor, cel mai drag — fie că e fond financiar sau turist noi îl primim cu drag și‑l buzunărim, să țină minte că a trecut pe la noi. Probabil că a doua oară n‑o să ne mai treacă pragul, deci hai să‑l ardem la buzunare ca lumea, că nu mai prindem ocazia.
Lasă un comentariu