Eu îl admiram pe actorul Mircea Diaconu. Pentru talent, pentru integritate, pentru bun simț. Și, până nu demult, îl admiram și pe senatorul Mircea Diaconu. Sau, ca să fiu complet cinstit, nu îl admiram, ci îi acordam credit de bună intenție. L‑am văzut de câteva ori la emisiuni televizate, cu destul de mult timp în urmă, având atitudini de activist de partid, pronunțându-se în domenii în care era evident că nu are competențe, dar făcea strădania de a aplica logica bunului simț și de a compărea în față auditorului ca un brav soldat al partidului care — iată! — nu face decât să uzeze de buna cuviință pentru a judeca o chestiune delicată. Avea un fel de naivitate în apelul său repetat la onestitate și dedicație, o inocență ce‑l făcea digerabil chiar și când comitea câte o gafă din necunoaștere.
De curând a intrat într-un conflict de notorietate apropo de calitatea sa dublă de director de teatru și de senator. ANI spune că n‑avea voie să ocupe ambele poziții conocmitent, Senatul însă are altă părere. Mai mult, Senatul i‑a dat cândva patalama la mână cum că e în regulă să rămână director de teatru, chiar dacă e senator. Mircea Diaconu actorul a răsuflat ușurat și a continuat să activeze în ambele posturi, până când ANI i‑a spus că n‑a fost corect ceea ce a făcut. Atunci s‑a dus din nou la Senat și i‑a mai întrebat o dată iar colegii lui i‑au spus că ANI bate câmpii, că dreptatea e de partea lor.
Până aici toate păreau în regulă. Apoi ANI s‑a dus în instanța cu opinia lor, iar judecătorii le-au dat dreptate. Actorul Mircea Diaconu s‑a ascuns în spatele senatorului Mircea Diaconu și a uitat că are o conștiință proprie, o integritate morală pe care trebuie s‑o apere. Confruntat cu decizia judecătorească, a alergat din nou la Senat, iar Senatul a mai decis o dată — de data asta împotriva unei instanțe judecătorești — că senatorul Mircea Diaconu n‑are nici o incompatibilitate. Iar senatorul Mircea Diaconu l‑a sugrumat pe actorul Mircea Diaconu, condamnându‑l să dispară ca artist și om pentru a supraviețui ca politician. Până la urmă la ajuns din urmă replica din Filantropica: rușine nu e să cerșești, rușine e să ceri și să nu ți se dea. Iar lui i s‑a dat, fie numele Senatului binecuvântat!
Trec peste faptul că Senatul a nesocotit decizia unei instanțe, dând cel mai prost exemplu posibil despre valoarea justiției în România. Trec și peste imaginea proastă pe care un astfel de comportament instituțional îl creează în Europa, de unde reacțiile nu întârzie să apară. Dar nu pot să trec peste crima odioasă a senatorului Mircea Diaconu, care a ucis cu premeditare un mare actor. Iar retragerea sa de pe scena politică, într-un moment când a înțeles finalmente că nu are nici o miză reală pentru a sacrifica o carieră de artist, e mult prea tardivă.
UPDATE [9 noi]:
S‑a răzgândit, nu se mai retrage. Cică doar nu mai candidează.
Lasă un comentariu