Într-un co­men­ta­riu re­cent, fă­cut “la rece” după cum a de­cla­rat, Alice spu­nea că fil­mu­lui lui Mun­giu — După de­a­luri — i se cere să spună o po­veste ade­vă­rată și în ace­lași timp edul­co­rată, în­groșând tușele care ne scuză ca po­por și ca creș­tini, că nu tre­buie să omită la­tura du­hov­ni­cească a is­to­ri­si­rii și n‑ar fi rău să facă și pu­țină pro­pa­gandă creș­ti­nis­mu­lui sau, și mai bine, or­to­do­xis­mu­lui. Am răs­puns că așa ne place nouă, cu de toate, să fie mul­țu­mi­tor pen­tru toată lu­mea, să nu lip­sească ni­mic, bune și rele la un loc, fără discernământ.

Ăsta e fe­lul nos­tru de a fi, tră­să­tura noas­tră na­țio­nală, această do­rință de a fi curve și sfinți în ace­lași timp, de a gusta dul­ceața pă­ca­tu­lui, ce­rând în ace­lași timp să ni se ga­ran­teze mân­tu­i­rea. Nu ne pu­tem des­părți de­fi­ni­tiv de co­mu­nism și de sa­voa­rea pro­pri­e­tă­ții co­mune din care fi­e­care se poate în­frupta fără mus­tra­rea de con­ști­ință a ho­ției. Dar nici nu am vrea ca un al­tul să se atingă de pro­pri­e­ta­tea noas­tră per­so­nală, re­do­bân­dindu-ne brusc di­men­siu­nile li­be­ral-ca­pi­ta­liste atunci când vine vorba de ceea ce e al nos­tru. Ne place mita elec­to­rală, dar vrem ca mi­tu­i­to­rii să gu­ver­neze onest. Ne plac sa­la­ri­ile mari, dar nu ne place munca grea. Ne place să ne afir­măm cre­dința în va­lo­rile creș­tine, dar ne place și să în­ju­răm în tra­fic, să ne in­vi­diem ve­ci­nii, să ne min­țim pri­e­te­nii și să ne fu­răm concetățenii.

Această ten­ta­ție de a ames­teca con­co­mi­tent to­tul în mo­ja­rul pân­te­ce­lui sau al is­to­riei este sem­nul unei ne­stă­pâ­nite șî pri­mi­tive pofte, teama de a nu rata ceva ce ar fi pu­tut fi do­bân­dit pen­tru ace­lași preț plătit. Din­colo de lă­co­mia în­fu­le­ca­tu­lui fără dis­cer­nământ, din­colo de in­di­ges­ti­ile fu­ne­ste pe care le su­por­tăm ul­te­rior, mai e ceva, mai e o con­se­cință pe care o ig­no­răm prea ușor. În gas­tro­no­mie există un ra­fi­na­ment al gus­tu­lui, o edu­ca­ție care se con­stru­iește în­vă­țând să com­bini in­gre­dien­tele ar­mo­nios, nu ne­a­pă­rat con­so­nant. Chiar și atunci când făp­tu­iești un con­trast, el tre­buie să fie me­ti­cu­los plă­nuit și plă­cut sur­prin­ză­tor. Așiș­de­rea, în is­to­rie există un gust pen­tru anu­mite vir­tuți na­țio­nale, care clă­desc iden­ti­ta­tea unui po­por și care tre­buie cum­pă­nite, cul­ti­vate și ma­ni­fes­tate cu grijă, la mo­men­tul po­tri­vit. Nici în bu­că­tă­rie, nici în is­to­rie nu poți să vrei “cu de toate” fără să plă­tești pre­țul unui ast­fel de com­por­ta­ment rudimentar.

Nouă nu ne prea pasă de asta. Adân­ciți în pro­priul nos­tru eu, mai atenți la in­tes­tine de­cât la în­fă­ți­șa­rea noas­tră, pri­vim viața și is­to­ria ca pe o șa­ormă. Pe care o vrem, fi­rește, cu de toate.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Ai mi­xat pu­ţin co­men­ta­ri­ile, dar nu‑i ni­mic. “La rece” se re­feră la alt post.
    Nu pot fi rece după dealuri.

    • Sorin Sfirlogea

      In­ten­țio­nat 😉
      Ori­cum, chiar și cel care urma să fie fă­cut la rece, tot la re­li­gie se re­fe­rea, deci merge…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.