Haiducul ca formator de opinie

Noi românii avem o deosebită simțire emoțion­ală atunci când ros­tim cuvân­tul haiduc. Ne înfiorăm de plăcere, ochii ni se umezesc patri­otic, glasul ni se cat­ife­lează, iar mintea deapănă minte­naș niște slaidșouri cu fecio­rași bruneței, trași printr-un inel, even­tual cu muste­cioară tip pana-corbului și ochișori jucăuși. Desigur, sun­tem per­fect conș­tienți că eroii noștri se ocu­pau cu furatul, dar — după cum am mai ară­tat și în alte ocazii — în Româ­nia furatul de la stat sau de la bogați nu a fost, nu este și nu va fi vre­o­dată nici ile­gal, nici imoral. Haiducăritul — ca să‑i zic așa — este deci o formă de îndreptare a nedrep­tăților sociale, adică a cazurilor în care unii n‑are deloc și alții are prea mult, o metodă de luptă con­tra împilării claselor de jos, recte țărăn­imea.

S‑a con­statat pe căi istorice și sta­tis­tice că românii care n‑are nici nu prea munceau, ceea ce era în mod clar o con­secință directă a conș­ti­en­tizării oprimării sociale, cum s‑ar zice ce rost are să muncești dacă n‑ai de nici unele. Prin con­trast, chi­abu­rul era un worka­holic bine­cunos­cut, care muncea în mod deșanțat și con­tinuu, cu intenția clară de a acu­mula bogății și de a‑și sfida și umili ast­fel con­cetățenii. Prin acest com­por­ta­ment obsesiv-compulsiv el și‑a atras din­tot­deauna ura pop­u­lară a românilor, care în marea lor majori­tate erau putur­oși cin­stiți și năpăs­tu­iți (aces­tea fiind ele­mente defin­i­torii ale sără­ciei). Ei bine, din rân­dul celor mai necăjiți din­tre necăjiți se năștea din când în când câte un șmecheraș ele­ment social mai cura­jos, care lua ati­tu­dine civică fermă și resta­bilea ordinea firească a lucrurilor, adică fura lua de la bogați și împărțea la săraci. Acesta se numea haiduc și locuia în codru, despre care se știe că era frate cu românul. Relația din­tre codru și haiduc nu ne este deslușită explicit în creați­ile etno­grafice, dar avem motive să bănuim că era vorba despre o formă de cume­trie.

Există ele­mente pro­ba­torii de natură să indice că haidu­cul, în deru­larea pro­ce­su­lui de redis­tribuire a PIB-ului, își reținea o cotă-parte pen­tru tre­buințele per­son­ale, dar acest aspect a fost întot­deauna con­sid­erat de către români drept nat­ural și firesc, în per­fectă con­so­nanță cu prin­cip­iul cine împarte, parte-și face. Există și unele voci care susțin că această cotă-parte era mai mare decât ar fi fost nece­sar, dar poporul împi­lat a respins cu vehe­mență aceste acuza­ții ca nepro­bate și vădit rău-voitoare, deoarece erau făcute mai ales de ele­mente putrede ale soci­etății, respec­tiv potera și jan­darmii, care din­tot­deauna au apărat intere­sele celor care aveau. În apărarea lor, jan­darmii susțineau că ei ar pro­teja și averea săracilor, doar că aceasta cam lipsea cu desăvârșire din motive de inex­is­tență — tradiția pop­u­lară a igno­rat însă ast­fel de pre­texte ief­tine, neincluzându-le în epo­surile pop­u­lare.

De‑a lun­gul isto­riei noas­tre zbu­ci­u­mate, unii din­tre acești haiduci au renunțat la polit­ica de izo­lațion­ism, au revenit în sânul soci­etății și au îmbrățișat meserii în care își puteau des­fășura com­pe­tențele, devenind ges­tionari, mag­a­zioneri, ospă­tari. Trep­tat, reprezen­tanții aces­tui grup au pier­dut unele abil­ități pro­fe­sion­ale, devenind tot mai nesig­uri în priv­ința dis­tincției din­tre săraci și bogați, așa că au început să ia de la toți, în mod demo­c­ra­tic și echitabil, iar de dat n‑au mai dat la nimeni. În acest fel au apărut trep­tat medicii, avo­cații, notarii și alte bresle sim­i­lare, al căror prin­cipiu de viață este suc­cint expri­mat de expre­sia: bă! eu când zic că iau, iau! iar când zic că dau, zic!.

Totuși nu putem să încheiem această scurtă tre­cere în revistă a rolu­lui for­ma­tor al haidu­cu­lui, fără a menționa put­er­nica con­tribuție pe care acesta a avut‑o asupra mod­elării țăran­u­lui român con­tem­po­ran. Să ne amintim că o dată cu apariția CAP-urilor în comu­nism țăranii noștri au fost supuși unei neaștep­tate mutații sociale, în sen­sul că chi­aburii au fost săl­tați cu dubele și trim­iși să sape la canal la reed­u­care prin muncă, iar putur­oșii satelor sărăn­tocii opri­mați de sec­ole au fost făcuți președ­inți de coop­er­a­tivă și sec­re­tari de orga­ni­za­ție de bază. În con­secință, țăranii români au con­cluzionat că activis­tul de par­tid nu poate fi decât un haiduc, pen­tru că lua de la bogați și dădea la săraci și ime­diat s‑au simțit încu­ra­jați să copieze acest tip de com­por­ta­ment social. S‑au lovit însă ime­diat de o prob­lemă pro­ce­du­rală, deoarece nu mai exis­tau bogați în sat de la care să fure, majori­tatea din­tre aceș­tia aflându-se la niște train­inguri de spe­cializare în tehnici de excavare a sub­strat­u­lui lito­logic. Geniali cum îi știm, țăranii români au găsit ime­diat o soluție pen­tru această prob­lemă și au început să fure de la stat, că numai statul avea — au furat de la CAP, de la IAS și în prin­cipiu de la orice formă orga­ni­zată de insti­tuție. Au furat furaje, cereale, ani­male, țevi de iri­gație și, în gen­eral, orice pe ce se putea pune mâna și se putea urca în căruță, indifer­ent dacă aveau sau nu nevoie, pen­tru că înțelep­ci­unea pop­u­lară i‑a învățat că dacă e de pomană, și-un căcat e bun.

O dată cu indus­tri­alizarea României, țăranul român a migrat către per­ife­ria orașelor și s‑a anga­jat la fab­rică, unde a dus cu el și obi­ceiurile sale stră­moșești: pickup-ul cu boxe scoase pe geam, gră­tarul cu mici în spatele blocu­lui și încli­nația de a fura ceva, orice, în buna tradiție haiducească. Țăranul român — devenit acum pro­le­tar sadea — aducea acasă o pungă de piulițe, niște unsoare de rul­menți, o cheie de paișpe și alte mărunțișuri care îi dădeau sat­is­facția morală de a redis­tribui echitabil bogăția ăluia de avea — adică între­prinderea, deci statul — către ăia de n‑avea — adică el, cumnatu-său și văru' Fane. Iată cum o îndelet­ni­cire tradițion­ală a poporu­lui nos­tru a găsit ecou în fiecare nouă gen­er­ație, irupând vig­uros după fiecare schim­bare socio-politică, ca o indu­bitabilă dovadă că este adânc înrădă­ci­nată în genele românești.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Cirstoiu Radu

    E o diferenta mare intre chi­abur si boier, intre ban­dit si haiduc… la fel cum e o ase­m­anare intre dom­n­i­torii medievali, stapani peste toata tara si politi­cienii mod­erni, la fel de stapani, cu ace­lasi drept sau intre "sfin­tele" car­ci­ume bis­ericesti medievale si "sfin­tele" firme bis­ercesti actuale.
    Din pacate am ramas cu ban­di­tii nu si cu haiducii 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Difer­ențe sunt, e ade­vărat, doar că noi nu le prea băgăm în seamă atunci când vine vorba să ne fab­ricăm argu­men­tația pen­tru anu­mite com­por­ta­mente. În sinea sa, când fură de la stat, fiecare român se crede un fel de haiduc, nicide­cum un infrac­tor. Asta era morala poveștii mele…

  2. Bogdan

    Ei, acum la haiduc i se spune sme­nar, com­bi­na­tor sau afac­erist. Ia de la stat si da inapoi la popor (cluburi, pitzipoance, reprezen­tante ale unor masini de lux).
    Cred ca si politi­cian am putea sa‑i spunem noului haiduc.

    • Sorin Sfirlogea

      Mai degrabă un fel de anti-haiduc, că politi­cianul ia de la sărac și dă la bogat… 😉

  3. Ovidiu Oancea

    Rela­tia din­tre haiduc si codru este asa numi­tul "green porn", incadrata la codrilofilie


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu