Haiducul ca formator de opinie

Noi româ­nii avem o deo­se­bită sim­țire emo­țio­nală atunci când ros­tim cuvân­tul hai­duc. Ne înfi­o­răm de plă­cere, ochii ni se umezesc patri­o­tic, gla­sul ni se cati­fe­lează, iar min­tea dea­pănă min­te­naș niște slai­d­șo­uri cu fecio­rași bru­ne­ței, trași printr‐un inel, even­tual cu mus­te­cioară tip pana‐corbului și ochi­șori jucă­uși. Desi­gur, sun­tem per­fect con­ști­enți că eroii noș­tri se ocu­pau cu fura­tul, dar – după cum am mai ară­tat și în alte oca­zii – în Româ­nia fura­tul de la stat sau de la bogați nu a fost, nu este și nu va fi vreo­dată nici ile­gal, nici imo­ral. Hai­du­că­ri­tul – ca să‐i zic așa – este deci o formă de îndrep­tare a nedrep­tă­ți­lor soci­ale, adică a cazu­ri­lor în care unii n‐are deloc și alții are prea mult, o metodă de luptă con­tra împi­lă­rii cla­se­lor de jos, recte țără­ni­mea.

S‐a con­sta­tat pe căi isto­rice și sta­tis­tice că româ­nii care n‐are nici nu prea mun­ceau, ceea ce era în mod clar o con­se­cință directă a con­ști­en­ti­ză­rii opri­mă­rii soci­ale, cum s‐ar zice ce rost are să mun­cești dacă n‐ai de nici unele. Prin con­trast, chia­bu­rul era un wor­ka­ho­lic bine­cu­nos­cut, care mun­cea în mod deșan­țat și con­ti­nuu, cu inten­ția clară de a acu­mula bogă­ții și de a‐și sfida și umili ast­fel con­ce­tă­țe­nii. Prin acest com­por­ta­ment obsesiv‐compulsiv el și‐a atras din­tot­dea­una ura popu­lară a româ­ni­lor, care în marea lor majo­ri­tate erau putu­roși cin­stiți și năpăs­tu­iți (aces­tea fiind ele­mente defi­ni­to­rii ale sără­ciei). Ei bine, din rân­dul celor mai necă­jiți din­tre necă­jiți se năș­tea din când în când câte un șme­che­raș ele­ment social mai cura­jos, care lua ati­tu­dine civică fermă și res­ta­bi­lea ordi­nea firească a lucru­ri­lor, adică fura lua de la bogați și împăr­țea la săraci. Acesta se numea hai­duc și locuia în codru, des­pre care se știe că era frate cu româ­nul. Rela­ția din­tre codru și hai­duc nu ne este deslu­șită expli­cit în cre­a­ți­ile etno­gra­fice, dar avem motive să bănuim că era vorba des­pre o formă de cume­trie.

Există ele­mente pro­ba­to­rii de natură să indice că hai­du­cul, în deru­la­rea pro­ce­su­lui de redis­tri­bu­ire a PIB‐ului, își reți­nea o cotă‐parte pen­tru tre­bu­in­țele per­so­nale, dar acest aspect a fost întot­dea­una con­si­de­rat de către români drept natu­ral și firesc, în per­fectă con­so­nanță cu prin­ci­piul cine împarte, parte‐și face. Există și unele voci care sus­țin că această cotă‐parte era mai mare decât ar fi fost nece­sar, dar popo­rul împi­lat a res­pins cu vehe­mență aceste acu­za­ții ca nepro­bate și vădit rău‐voitoare, deo­a­rece erau făcute mai ales de ele­mente putrede ale soci­e­tă­ții, res­pec­tiv potera și jan­dar­mii, care din­tot­dea­una au apă­rat inte­re­sele celor care aveau. În apă­ra­rea lor, jan­dar­mii sus­ți­neau că ei ar pro­teja și ave­rea săra­ci­lor, doar că aceasta cam lip­sea cu desă­vâr­șire din motive de ine­xis­tență – tra­di­ția popu­lară a igno­rat însă ast­fel de pre­texte ieftine, neincluzându‐le în epo­su­rile popu­lare.

De‐a lun­gul isto­riei noas­tre zbu­ci­u­mate, unii din­tre acești hai­duci au renun­țat la poli­tica de izo­la­ți­o­nism, au reve­nit în sânul soci­e­tă­ții și au îmbră­ți­șat mese­rii în care își puteau des­fă­șura com­pe­ten­țele, deve­nind ges­tio­nari, maga­zio­neri, ospă­tari. Trep­tat, repre­zen­tan­ții aces­tui grup au pier­dut unele abi­li­tăți pro­fe­sio­nale, deve­nind tot mai nesi­guri în pri­vința dis­tinc­ției din­tre săraci și bogați, așa că au înce­put să ia de la toți, în mod demo­cra­tic și echi­ta­bil, iar de dat n‐au mai dat la nimeni. În acest fel au apă­rut trep­tat medi­cii, avo­ca­ții, nota­rii și alte bre­sle simi­lare, al căror prin­ci­piu de viață este suc­cint expri­mat de expre­sia: bă! eu când zic că iau, iau! iar când zic că dau, zic!.

Totuși nu putem să înche­iem această scurtă tre­cere în revistă a rolu­lui for­ma­tor al hai­du­cu­lui, fără a men­ționa puter­nica con­tri­bu­ție pe care acesta a avut‐o asu­pra mode­lă­rii țăra­nu­lui român con­tem­po­ran. Să ne amin­tim că o dată cu apa­ri­ția CAP‐urilor în comu­nism țăra­nii noș­tri au fost supuși unei neaș­tep­tate muta­ții soci­ale, în sen­sul că chia­bu­rii au fost săl­tați cu dubele și tri­miși să sape la canal la ree­du­care prin muncă, iar putu­ro­șii sate­lor sărăn­to­cii opri­mați de secole au fost făcuți pre­șe­dinți de coo­pe­ra­tivă și secre­tari de orga­ni­za­ție de bază. În con­se­cință, țăra­nii români au con­clu­zio­nat că acti­vis­tul de par­tid nu poate fi decât un hai­duc, pen­tru că lua de la bogați și dădea la săraci și ime­diat s‐au sim­țit încu­ra­jați să copi­eze acest tip de com­por­ta­ment social. S‐au lovit însă ime­diat de o pro­blemă pro­ce­du­rală, deo­a­rece nu mai exis­tau bogați în sat de la care să fure, majo­ri­ta­tea din­tre aceștia aflându‐se la niște trai­nin­guri de spe­cia­li­zare în teh­nici de exca­vare a sub­stra­tu­lui lito­lo­gic. Geni­ali cum îi știm, țăra­nii români au găsit ime­diat o solu­ție pen­tru această pro­blemă și au înce­put să fure de la stat, că numai sta­tul avea – au furat de la CAP, de la IAS și în prin­ci­piu de la orice formă orga­ni­zată de insti­tu­ție. Au furat furaje, cere­ale, ani­male, țevi de iri­ga­ție și, în gene­ral, orice pe ce se putea pune mâna și se putea urca în căruță, indi­fe­rent dacă aveau sau nu nevoie, pen­tru că înțe­lep­ciu­nea popu­lară i‐a învă­țat că dacă e de pomană, și‐un căcat e bun.

O dată cu indus­tria­li­za­rea Româ­niei, țăra­nul român a migrat către peri­fe­ria ora­șe­lor și s‐a anga­jat la fabrică, unde a dus cu el și obi­ce­iu­rile sale stră­mo­șești: pickup‐ul cu boxe scoase pe geam, gră­ta­rul cu mici în spa­tele blo­cu­lui și încli­na­ția de a fura ceva, orice, în buna tra­di­ție hai­du­cească. Țăra­nul român – deve­nit acum pro­le­tar sadea – adu­cea acasă o pungă de piulițe, niște unsoare de rul­menți, o cheie de paișpe și alte mărun­ți­șuri care îi dădeau satis­fac­ția morală de a redis­tri­bui echi­ta­bil bogă­ția ăluia de avea – adică între­prin­de­rea, deci sta­tul – către ăia de n‐avea – adică el, cumnatu‐său și văru' Fane. Iată cum o înde­le­t­ni­cire tra­di­țio­nală a popo­ru­lui nos­tru a găsit ecou în fie­care nouă gene­ra­ție, iru­pând vigu­ros după fie­care schim­bare socio‐politică, ca o indu­bi­ta­bilă dovadă că este adânc înră­dă­ci­nată în genele româ­nești.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Cirstoiu Radu

    E o dife­renta mare intre chia­bur si boier, intre ban­dit si hai­duc… la fel cum e o ase­ma­nare intre domni­to­rii medi­e­vali, sta­pani peste toata tara si poli­ti­cie­nii moderni, la fel de sta­pani, cu ace­lasi drept sau intre "sfin­tele" car­ci­ume bise­ri­cesti medi­e­vale si "sfin­tele" firme biser­cesti actu­ale.
    Din pacate am ramas cu ban­di­tii nu si cu hai­du­cii 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Dife­rențe sunt, e ade­vă­rat, doar că noi nu le prea băgăm în seamă atunci când vine vorba să ne fabri­căm argu­men­ta­ția pen­tru anu­mite com­por­ta­mente. În sinea sa, când fură de la stat, fie­care român se crede un fel de hai­duc, nici­de­cum un infrac­tor. Asta era morala poveș­tii mele…

  2. Bogdan

    Ei, acum la hai­duc i se spune sme­nar, com­bi­na­tor sau afa­ce­rist. Ia de la stat si da ina­poi la popor (clu­buri, pit­zi­poance, repre­zen­tante ale unor masini de lux).
    Cred ca si poli­ti­cian am putea sa‐i spu­nem nou­lui hai­duc.

    • Sorin Sfirlogea

      Mai degrabă un fel de anti‐haiduc, că poli­ti­cia­nul ia de la sărac și dă la bogat… 😉

  3. Ovidiu Oancea

    Rela­tia din­tre hai­duc si codru este asa numi­tul "green porn", inca­drata la codri­lo­fi­lie


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu