Noi românii avem o deosebită simțire emoțională atunci când rostim cuvântul haiduc. Ne înfiorăm de plăcere, ochii ni se umezesc patriotic, glasul ni se catifelează, iar mintea deapănă mintenaș niște slaidșouri cu feciorași bruneței, trași printr-un inel, eventual cu mustecioară tip pana-corbului și ochișori jucăuși. Desigur, suntem perfect conștienți că eroii noștri se ocupau cu furatul, dar — după cum am mai arătat și în alte ocazii — în România furatul de la stat sau de la bogați nu a fost, nu este și nu va fi vreodată nici ilegal, nici imoral. Haiducăritul — ca să‑i zic așa — este deci o formă de îndreptare a nedreptăților sociale, adică a cazurilor în care unii n‑are deloc și alții are prea mult, o metodă de luptă contra împilării claselor de jos, recte țărănimea.
S‑a constatat pe căi istorice și statistice că românii care n‑are nici nu prea munceau, ceea ce era în mod clar o consecință directă a conștientizării oprimării sociale, cum s‑ar zice ce rost are să muncești dacă n‑ai de nici unele. Prin contrast, chiaburul era un workaholic binecunoscut, care muncea în mod deșanțat și continuu, cu intenția clară de a acumula bogății și de a‑și sfida și umili astfel concetățenii. Prin acest comportament obsesiv-compulsiv el și‑a atras dintotdeauna ura populară a românilor, care în marea lor majoritate erau puturoși cinstiți și năpăstuiți (acestea fiind elemente definitorii ale sărăciei). Ei bine, din rândul celor mai necăjiți dintre necăjiți se năștea din când în când câte un șmecheraș element social mai curajos, care lua atitudine civică fermă și restabilea ordinea firească a lucrurilor, adică fura lua de la bogați și împărțea la săraci. Acesta se numea haiduc și locuia în codru, despre care se știe că era frate cu românul. Relația dintre codru și haiduc nu ne este deslușită explicit în creațiile etnografice, dar avem motive să bănuim că era vorba despre o formă de cumetrie.
Există elemente probatorii de natură să indice că haiducul, în derularea procesului de redistribuire a PIB-ului, își reținea o cotă-parte pentru trebuințele personale, dar acest aspect a fost întotdeauna considerat de către români drept natural și firesc, în perfectă consonanță cu principiul cine împarte, parte-și face. Există și unele voci care susțin că această cotă-parte era mai mare decât ar fi fost necesar, dar poporul împilat a respins cu vehemență aceste acuzații ca neprobate și vădit rău-voitoare, deoarece erau făcute mai ales de elemente putrede ale societății, respectiv potera și jandarmii, care dintotdeauna au apărat interesele celor care aveau. În apărarea lor, jandarmii susțineau că ei ar proteja și averea săracilor, doar că aceasta cam lipsea cu desăvârșire din motive de inexistență — tradiția populară a ignorat însă astfel de pretexte ieftine, neincluzându-le în eposurile populare.
De‑a lungul istoriei noastre zbuciumate, unii dintre acești haiduci au renunțat la politica de izolaționism, au revenit în sânul societății și au îmbrățișat meserii în care își puteau desfășura competențele, devenind gestionari, magazioneri, ospătari. Treptat, reprezentanții acestui grup au pierdut unele abilități profesionale, devenind tot mai nesiguri în privința distincției dintre săraci și bogați, așa că au început să ia de la toți, în mod democratic și echitabil, iar de dat n‑au mai dat la nimeni. În acest fel au apărut treptat medicii, avocații, notarii și alte bresle similare, al căror principiu de viață este succint exprimat de expresia: bă! eu când zic că iau, iau! iar când zic că dau, zic!.
Totuși nu putem să încheiem această scurtă trecere în revistă a rolului formator al haiducului, fără a menționa puternica contribuție pe care acesta a avut‑o asupra modelării țăranului român contemporan. Să ne amintim că o dată cu apariția CAP-urilor în comunism țăranii noștri au fost supuși unei neașteptate mutații sociale, în sensul că chiaburii au fost săltați cu dubele și trimiși să sape la canal la reeducare prin muncă, iar puturoșii satelor sărăntocii oprimați de secole au fost făcuți președinți de cooperativă și secretari de organizație de bază. În consecință, țăranii români au concluzionat că activistul de partid nu poate fi decât un haiduc, pentru că lua de la bogați și dădea la săraci și imediat s‑au simțit încurajați să copieze acest tip de comportament social. S‑au lovit însă imediat de o problemă procedurală, deoarece nu mai existau bogați în sat de la care să fure, majoritatea dintre aceștia aflându-se la niște traininguri de specializare în tehnici de excavare a substratului litologic. Geniali cum îi știm, țăranii români au găsit imediat o soluție pentru această problemă și au început să fure de la stat, că numai statul avea — au furat de la CAP, de la IAS și în principiu de la orice formă organizată de instituție. Au furat furaje, cereale, animale, țevi de irigație și, în general, orice pe ce se putea pune mâna și se putea urca în căruță, indiferent dacă aveau sau nu nevoie, pentru că înțelepciunea populară i‑a învățat că dacă e de pomană, și-un căcat e bun.
O dată cu industrializarea României, țăranul român a migrat către periferia orașelor și s‑a angajat la fabrică, unde a dus cu el și obiceiurile sale strămoșești: pickup-ul cu boxe scoase pe geam, grătarul cu mici în spatele blocului și înclinația de a fura ceva, orice, în buna tradiție haiducească. Țăranul român — devenit acum proletar sadea — aducea acasă o pungă de piulițe, niște unsoare de rulmenți, o cheie de paișpe și alte mărunțișuri care îi dădeau satisfacția morală de a redistribui echitabil bogăția ăluia de avea — adică întreprinderea, deci statul — către ăia de n‑avea — adică el, cumnatu-său și văru’ Fane. Iată cum o îndeletnicire tradițională a poporului nostru a găsit ecou în fiecare nouă generație, irupând viguros după fiecare schimbare socio-politică, ca o indubitabilă dovadă că este adânc înrădăcinată în genele românești.
13:11
E o diferenta mare intre chiabur si boier, intre bandit si haiduc… la fel cum e o asemanare intre domnitorii medievali, stapani peste toata tara si politicienii moderni, la fel de stapani, cu acelasi drept sau intre “sfintele” carciume bisericesti medievale si “sfintele” firme bisercesti actuale.
Din pacate am ramas cu banditii nu si cu haiducii 🙂
19:11
Diferențe sunt, e adevărat, doar că noi nu le prea băgăm în seamă atunci când vine vorba să ne fabricăm argumentația pentru anumite comportamente. În sinea sa, când fură de la stat, fiecare român se crede un fel de haiduc, nicidecum un infractor. Asta era morala poveștii mele…
14:11
Ei, acum la haiduc i se spune smenar, combinator sau afacerist. Ia de la stat si da inapoi la popor (cluburi, pitzipoance, reprezentante ale unor masini de lux).
Cred ca si politician am putea sa‑i spunem noului haiduc.
21:11
Mai degrabă un fel de anti-haiduc, că politicianul ia de la sărac și dă la bogat… 😉
14:11
Relatia dintre haiduc si codru este asa numitul “green porn”, incadrata la codrilofilie