Viața de militar în termen, fie el și redus, era destul de anostă la Miercurea Ciuc. Unitatea militară, cocoțată pe coasta unui deal, era destul de departe de oraș și de civilie, așa că nu prea vedeai decât mutrele colegilor și ale ofițerilor — nu e de mirare că plictisul era destul de răspândit, aproape o boală profesională. Unii dintre noi se resemnaseră cu situați, alții nu prea și tot căutau pretexte să evadeze din cotidianul cenușiu. Pe vremea aceea, acum vreo treizeci de ani, nu puteai spera decât la o învoire în oraș sau — visul oricărui soldat — o permisie acasă.
Cinci dintre colegii mei discutaseră cu comandantul companiei noastre — un anume locotent major Zagrai — să închidă ochii și să nu observe plecarea lor acasă fără hârtii de permisie, pentru câteva zile. Încercarea era destul de temerară, pentru că dacă cineva te prindea riscai să fii acuzat de dezertare și cu asta nu se prea glumea. Zagrai a încuviințat, apoi probabil că i‑a fost frică sau Dumnezeu știe ce și l‑a sunat la unitate pe ofiețerul de servici, avertizându‑l să fie atent că la compania lui sunt niște oameni lipsă. Planul nostru de a “aranja” numărătoarea apelului s‑a prăbușit când ofițerul ne‑a cerut să ne mutăm în spatele lui, câte unul, pe măsură ce ne striga numele. Absenții au fost identificați și scandalul a început.
Nu vă mai povestesc detaliile reîntoarcerii lor. Pe vremea aia nu erau mobile, deci trebuia să așteptăm ca fiecare să ajungă acasă, apoi să îi sunăm să le spunem să se întoarcă de urgență că e scandal și riscă să fie declarați dezertori. Cei care stăteau mai departe abia au ajuns acasă că au și trebuit să se întoarcă, n‑au apucat să stea nici măcar un ceas. Bref, cinci caporali TR au ajuns înapoi în unitate și au fost cazați direct la arest, luându-li-se șireturile și centura. Au fost degradați la simpli soldați, trimiși la muncă fizică și ținuți la arest vreo zece zile. Dar nu era de ajuns.
Un oarecare căpitan Marcu, secretarul de partid din unitate, ne‑a anunțat că trebuie să le aplicăm o sancțiune și pe linie de UTC. Așa că a convocat o ședință a uteciștilor din compania noastră și ne‑a explicat că împricinații vor compărea în fața noastră, vor mărturisi greșeala, își vor pune cenușă în cap, iar noi trebuie să îi excludem din UTC. Pe vremea aceea a fi exclus din UTC nu era chiar o veste bună, era un fel de tinichea de coadă cu care probabil că ai fi umblat multă vreme și care te făcea remarcat în mod negativ în împrejurări când ai fi vrut să obții o aprobare, o funcție sau alte favoruri de la sistemul comunist. Ne-am consultat între noi înaintea ședinței în care trebuia să ne executăm politic colegii și am hotărât că nu votăm pentru excludere, nici măcar pentru blam, ci doar pentru o mustrare scrisă. Ceea ce era aproape nimic. Am reușit să comunicăm și cu cei cinci și i‑am avertizat ce urmează să se întămple.
A venit ziua marii ședințe. Colegii noștri stăteau în picioare în fața noastră, lângă biroul de unde căpitanul Marcu ceremonia execuția lor. După îndeplinirea formalităților de începere a ședinței — prezență, ordine de zi, bla, bla — am trecut la fapte. Rând pe rând fiecare coleg a fost acuzat de tovarășul căpitan, apoi el își făcea autocritica mormăind două vorbe, apoi luam cuvântul unul dintre noi, uteciștii cinstiți și corecți, și înfieram faptele reprobabile, propunând ca pedeapsă… o mustrare scrisă. Căpitanul Marcu turba de furie și striga la noi că merită excluderea, noi dădeam înainte cu mustrarea, că e la prima abatere șamd. Marcu a propus măcar un vot de blam, noi nimic, o țineam langa cu mustrarea. În final era ca noi, pentru că sancțiunea se aplica de către organizație, nu de către căpitanul Marcu. După ce am discutat cazul primilor patru și fiecare s‑a ales cu minim de sancțiune, războiul secretarului de partid părea pierdut.
A venit rândul ultimului dintre colegi, Florin Usatiuc, căruia noi îi ziceam Bătrânul (și încă îi spunem așa, că ne e drag…). Florin arată ca un rus bonom, înalt, blond, bine făcut, cu o mustață tolstoiană și niște ochi albaștri de nordic. Fără șireturi și fără centură, uniforma de militar cam atârna pe el, subliniind aspectul de apăsare și umilință al rolului pe care îl juca. Un coleg — nu mai știu cine — a propus pentru el sancțiunea maximă, excluderea din UTC. Căpitanul Marcu a tresărit fericit — poate nu era totul pierdut, poate că putea salva ziua. Ceilalți colegi priveau intrigați spre cel ce propusese asta, iar ăla făcea cu ochiul complice îndemnându-ne să‑i ținem hangul că știe el ce face. Mai erau câțiva care înțelegeau substratul jocului și, rapid, s‑a răspândit printre noi vorba că trebuie să votăm pentru excludere. A fost o unanimitate nesperată de secretarul de partid, care își freca mulțumit mâinile, când Bătrânul a cerut cuvântul:
- Ce dorești să mai adaugi, tovarășu’ Usatiuc? a întrebat căpitanul Marcu, cu glasul plin de indignare.
— Permiteți să raportez, știți… eu… nu sunt utecist.… a îndrăznit Bătrânul.
— Ceee!?! Cum nu ești utecist? a tunat Marcu.
— Păi, știți… permiteți să raportez, eu am pierdut carnetul de utecist acum vreo doi ani și… conform statutului… am pierdut calitatea de membru… permiteți să raportez…
Căpitanul Marcu era consternat. Așa era, dacă pierdeai carnetul îți pierdeai și calitatea de membru.
- Și atunci.… și atunci dumneata ce ești? l‑a întrebat cu o voce confuză.
— Păi… permiteți să raportez… nu știu… probabil că pionier! a concluzionat Bătrânul în hohotele noastre de râs.
Lasă un comentariu