Un pionier în armată

Viața de mil­i­tar în ter­men, fie el și redus, era destul de anostă la Mier­curea Ciuc. Uni­tatea mil­i­tară, cocoțată pe coasta unui deal, era destul de departe de oraș și de civilie, așa că nu prea vedeai decât mutrele colegilor și ale ofițer­ilor — nu e de mirare că plic­tisul era destul de răspân­dit, aproape o boală pro­fe­sion­ală. Unii din­tre noi se resem­naseră cu situ­ați, alții nu prea și tot cău­tau pre­texte să evadeze din cotid­i­anul cenușiu. Pe vre­mea aceea, acum vreo treizeci de ani, nu puteai spera decât la o învoire în oraș sau — visul oricărui sol­dat — o per­misie acasă.

Cinci din­tre colegii mei dis­cu­taseră cu coman­dan­tul com­paniei noas­tre — un anume loco­tent major Zagrai — să închidă ochii și să nu observe ple­carea lor acasă fără hâr­tii de per­misie, pen­tru câteva zile. Încer­carea era destul de temer­ară, pen­tru că dacă cineva te prindea riscai să fii acuzat de dez­ertare și cu asta nu se prea glumea. Zagrai a încu­vi­ințat, apoi prob­a­bil că i‑a fost frică sau Dum­nezeu știe ce și l‑a sunat la uni­tate pe ofiețerul de ser­vici, avertizându‑l să fie atent că la com­pa­nia lui sunt niște oameni lipsă. Planul nos­tru de a "aranja" numără­toarea apelu­lui s‑a prăbușit când ofițerul ne‑a cerut să ne mutăm în spatele lui, câte unul, pe măsură ce ne striga numele. Absenții au fost iden­ti­fi­cați și scan­dalul a început.

Nu vă mai povestesc detali­ile reîn­toarcerii lor. Pe vre­mea aia nu erau mobile, deci tre­buia să aștep­tăm ca fiecare să ajungă acasă, apoi să îi sunăm să le spunem să se întoarcă de urgență că e scan­dal și riscă să fie declar­ați dez­er­tori. Cei care stăteau mai departe abia au ajuns acasă că au și tre­buit să se întoarcă, n‑au apu­cat să stea nici măcar un ceas. Bref, cinci capo­rali TR au ajuns înapoi în uni­tate și au fost cazați direct la arest, luându-li-se șire­turile și cen­tura. Au fost degradați la sim­pli sol­dați, trim­iși la muncă fiz­ică și țin­uți la arest vreo zece zile. Dar nu era de ajuns.

Un oare­care căpi­tan Marcu, sec­re­tarul de par­tid din uni­tate, ne‑a anunțat că tre­buie să le aplicăm o sancți­une și pe linie de UTC. Așa că a con­vo­cat o șed­ință a ute­ciștilor din com­pa­nia noas­tră și ne‑a expli­cat că împric­i­nații vor com­părea în fața noas­tră, vor măr­tur­isi greșeala, își vor pune cenușă în cap, iar noi tre­buie să îi exclu­dem din UTC. Pe vre­mea aceea a fi exclus din UTC nu era chiar o veste bună, era un fel de tinichea de coadă cu care prob­a­bil că ai fi umblat multă vreme și care te făcea remar­cat în mod neg­a­tiv în împre­jurări când ai fi vrut să obții o apro­bare, o funcție sau alte favoruri de la sis­temul comu­nist. Ne-am con­sul­tat între noi înain­tea șed­inței în care tre­buia să ne exe­cutăm politic colegii și am hotărât că nu votăm pen­tru exclud­ere, nici măcar pen­tru blam, ci doar pen­tru o mus­trare scrisă. Ceea ce era aproape nimic. Am reușit să comu­nicăm și cu cei cinci și i‑am aver­ti­zat ce urmează să se întăm­ple.

A venit ziua marii șed­ințe. Colegii noștri stăteau în picioare în fața noas­tră, lângă biroul de unde căpi­tanul Marcu cer­e­mo­nia exe­cuția lor. După îndeplinirea for­mal­ităților de începere a șed­inței — prezență, ordine de zi, bla, bla — am tre­cut la fapte. Rând pe rând fiecare coleg a fost acuzat de tovarășul căpi­tan, apoi el își făcea aut­o­crit­ica mor­măind două vorbe, apoi luam cuvân­tul unul din­tre noi, ute­ciștii cin­stiți și corecți, și înfieram faptele reprob­a­bile, prop­unând ca pedeapsă… o mus­trare scrisă. Căpi­tanul Marcu turba de furie și striga la noi că mer­ită exclud­erea, noi dădeam înainte cu mus­trarea, că e la prima abatere șamd. Marcu a pro­pus măcar un vot de blam, noi nimic, o țineam langa cu mus­trarea. În final era ca noi, pen­tru că sancți­unea se aplica de către orga­ni­za­ție, nu de către căpi­tanul Marcu. După ce am dis­cu­tat cazul prim­ilor patru și fiecare s‑a ales cu minim de sancți­une, războiul sec­re­taru­lui de par­tid părea pier­dut.

A venit rân­dul ultim­u­lui din­tre colegi, Florin Usatiuc, căruia noi îi ziceam Bătrânul (și încă îi spunem așa, că ne e drag…). Florin arată ca un rus bonom, înalt, blond, bine făcut, cu o mus­tață tol­stoiană și niște ochi albaștri de nordic. Fără șire­turi și fără cen­tură, uni­forma de mil­i­tar cam atârna pe el, sub­lini­ind aspec­tul de apăsare și umil­ință al rolu­lui pe care îl juca. Un coleg — nu mai știu cine — a pro­pus pen­tru el sancți­unea max­imă, exclud­erea din UTC. Căpi­tanul Marcu a tresărit fericit — poate nu era totul pier­dut, poate că putea salva ziua. Ceilalți colegi priveau intri­gați spre cel ce pro­pus­ese asta, iar ăla făcea cu ochiul com­plice îndemnându-ne să‑i ținem hangul că știe el ce face. Mai erau câțiva care înțelegeau sub­stratul jocu­lui și, rapid, s‑a răspân­dit printre noi vorba că tre­buie să votăm pen­tru exclud­ere. A fost o una­nim­i­tate nes­per­ată de sec­re­tarul de par­tid, care își freca mulțu­mit mâinile, când Bătrânul a cerut cuvân­tul:

- Ce dorești să mai adaugi, tovarășu' Usatiuc? a între­bat căpi­tanul Marcu, cu glasul plin de indignare.
— Per­miteți să raportez, știți… eu… nu sunt ute­cist.… a îndrăznit Bătrânul.
— Ceee!?! Cum nu ești ute­cist? a tunat Marcu.
— Păi, știți… per­miteți să raportez, eu am pier­dut car­ne­tul de ute­cist acum vreo doi ani și… con­form statu­tu­lui… am pier­dut cal­i­tatea de mem­bru… per­miteți să raportez…

Căpi­tanul Marcu era con­ster­nat. Așa era, dacă pierdeai car­ne­tul îți pierdeai și cal­i­tatea de mem­bru.

- Și atunci.… și atunci dum­neata ce ești? l‑a între­bat cu o voce con­fuză.
— Păi… per­miteți să raportez… nu știu… prob­a­bil că pio­nier! a con­cluzionat Bătrânul în hohotele noas­tre de râs.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu