Democrația pură presupune îndeplinirea a două condiții necesare și suficiente: egalitatea politică a cetățenilor și impunerea voinței unei majorități. Aceste două principii sunt frecvent invocate, nu doar în definirea unei ordini sociale șî politice, ci mai ales ca argumente forte împotriva oricărei tentative de a pune în discuție alte forme de organizare: orice idee care nu include domnia majorității și regula egalității socio-politice este respinsă a priori. În mod paradoxal, democrația nu poate muri în mod democratic, pentru că ar trebui ca o majoritate să decidă că opinia ei nu e importantă, că e dispusă să o cedeze definitiv unui grup minoritar. Ceea ce la nivelul societății umane s‑a întâmplat extrem de rar, poate niciodată.
Se poate discuta îndelung pe marginea întrebării dacă o majoritate are sau nu capacitatea de a genera cele mai bune decizii — există dovezi clare că inteligența nu este proporțională cu cantitatea, deci este perfect posibil șî chiar probabil ca o masă majoritară să ia hotărâri stupide, care să le facă rău pe termen lung. S‑a dovedit totuși că, după trecerea unei oarecare perioade de timp, majoritățile reușesc să identifice o parte din erorile decizionale și să le corecteze, de obicei nu printr‑o soluție corectă, ci prin una care e greșită într-un mod mai subtil. Este de remarcat însă că singurul mod în care funcționează o democrație este cel de tip “trial and error”, încercări urmate de eroare și de corecție, apoi de reluarea ciclului. Cu alte cuvinte o democrație, mai ales una tânără, este condamnată să suporte în majoritatea timpului o guvernare imperfectă, efect al procesului de învățare la nivelul societății democratice.
Egalitatea este un principiu nenatural, nefiresc. Natura nu produce și nu favorizează egalitatea, ci dimpotrivă diversitatea. Cel ce studiază biologia va învăța încă de la primele lecții că cheia stabilității unui ecosistem natural este diversitatea, nicidecum uniformitatea, egalitarismul. Deci egalitatea nu poate fi decât impusă prin forță, prin lege. Dar această impunere generează mânie și frustrare, mai ales din partea celor care simt că aparțin unei clase superioare, că pot și merită mai mult decât ceilalți. Ei se disociază treptat de exercițiul democratic și se izolează de majoritatea decizională. Cu alte cuvinte, într‑o democrație elitele sunt încurajate să se autoexcludă de la exercițiul decizional. Iar asta scade calitatea guvernării rezultate.
Intervalele mari de timp în care se produce învățarea la nivelul majorității conduc la un ritm lent al îmbunătățirii deciziilor colective. Lipsiți de aportul consistent al elitelor și adesea surzi la sugestiile lor, majoritarii rămân dependenți de nivelul mediu de educație pe care îl dețin ca unic suport pentru a‑și optimiza performanțele guvernării. Iar pentru a crește nivelul educațional al unei majorități e nevoie de asemenea de mult timp.
Iar lucrurile se complică enorm atunci când clasa politică se separă de majoritate și-și urmărește propriile interese. Din nou democrația acționează defectuos, dându-le posibilitatea politicienilor să demonizeze elitele, să manevreze mase largi de oameni needucați și să‑i adoarmă cu promisiuni deșarte și cu o falsă alternanță la putere, repetând obsesiv principiul egalității, cel care le este vital pentru a aduce decizia în mâna celui ce poate fi apoi manipulat.
Privind România prin prisma acestor ipoteze am putea concluziona că democrația pură nu va reuși să producă un progres social semnificativ decât în timp foarte îndelungat. Dar sunt oare ipotezele de mai sus valabile pentru România? Este majoritatea românilor incapabilă să furnizeze o guvernare performantă? Sunt elitele românești izolate de politica publică? Este procesul de învățare, de educație politică lent și dureros? De fiecare dată, la fiecare întrebare, răspunsul meu este da.
9:11
Off-topic.
Mie îmi plac blogurile, mă rog, alea câteva pe care le citesc.
Însă nu-mi place efemeritatea lor.
Dacă ai ratat într‑o zi un post, cu greu te mai întorci în spate să reiei ce-ai pierdut.
În primul rând, nu te mai întorci din lipsă de timp, dar şi pentru faptul că o parte din farmec a dispărut. Pentru că un post crează o energie a zilei respective, energie dată de adecvarea sa la prezent, la subiectele zilei, de cititorii care accesează postul aproape simultan şi de blogarul care stă aproape, aşteptând ştim noi ce, chiar şi atunci când nu mai aşteaptă nimic.
E adevărat, multe subiecte sunt general-valabile, nu ţin de necazul acelei zile, căci vezi bine, necazul la români ţine o veşnicie, dar am ratat ocazia de fi împreună, de a reacţiona, de a crea, în fond, acea masă critică ce duce spre formarea comunităţilor.
9:11
Există totuși un pericol în a lega articolul de evenimentele zilei: repetiția. Nu suntem îndeajuns de originali în a genera noutăți, repetăm aceleași comportamente, vânturăm aceleași personaje prin presă, persistăm în aceleași greșeli. Oglindind realitatea riști să devii plicitisitor, să ți se spună “am mai auzit asta, am mai văzut asta”.