De­mo­cra­ția pură pre­su­pune în­de­pli­ni­rea a două con­di­ții ne­ce­sare și su­fi­ciente: ega­li­ta­tea po­li­tică a ce­tă­țe­ni­lor și im­pu­ne­rea vo­in­ței unei ma­jo­ri­tăți. Aceste două prin­ci­pii sunt frec­vent in­vo­cate, nu doar în de­fi­ni­rea unei or­dini so­ci­ale șî po­li­tice, ci mai ales ca ar­gu­mente forte îm­po­triva ori­că­rei ten­ta­tive de a pune în dis­cu­ție alte forme de or­ga­ni­zare: orice idee care nu in­clude domnia ma­jo­ri­tă­ții și re­gula ega­li­tă­ții so­cio-po­li­tice este res­pinsă a pri­ori. În mod pa­ra­do­xal, de­mo­cra­ția nu poate muri în mod de­mo­cra­tic, pen­tru că ar tre­bui ca o ma­jo­ri­tate să de­cidă că opi­nia ei nu e im­por­tantă, că e dis­pusă să o ce­deze de­fi­ni­tiv unui grup mi­no­ri­tar. Ceea ce la nive­lul so­ci­e­tă­ții umane s‑a în­tâm­plat ex­trem de rar, poate niciodată.

Se poate dis­cuta în­de­lung pe mar­gi­nea în­tre­bă­rii dacă o ma­jo­ri­tate are sau nu ca­pa­ci­ta­tea de a ge­nera cele mai bune de­ci­zii — există do­vezi clare că in­te­li­gența nu este pro­por­țio­nală cu can­ti­ta­tea, deci este per­fect po­si­bil șî chiar pro­ba­bil ca o masă ma­jo­ri­tară să ia ho­tă­râri stu­pide, care să le facă rău pe ter­men lung. S‑a do­ve­dit to­tuși că, după tre­ce­rea unei oa­re­care pe­ri­oade de timp, ma­jo­ri­tă­țile re­u­șesc să iden­ti­fice o parte din ero­rile de­ci­zio­nale și să le co­rec­teze, de obi­cei nu printr‑o so­lu­ție co­rectă, ci prin una care e greșită într-un mod mai sub­til. Este de re­mar­cat însă că sin­gu­rul mod în care func­țio­nează o de­mo­cra­ție este cel de tip “trial and er­ror”, în­cer­cări ur­mate de eroare și de co­rec­ție, apoi de re­lu­a­rea ci­clu­lui. Cu alte cu­vinte o de­mo­cra­ție, mai ales una tâ­nără, este con­dam­nată să su­porte în ma­jo­ri­ta­tea tim­pu­lui o gu­ver­nare im­per­fectă, efect al pro­ce­su­lui de în­vă­țare la nive­lul so­ci­e­tă­ții democratice.

Ega­li­ta­tea este un prin­ci­piu ne­na­tu­ral, ne­fi­resc. Na­tura nu pro­duce și nu fa­vo­ri­zează ega­li­ta­tea, ci dim­po­trivă di­ver­si­ta­tea. Cel ce stu­di­ază bi­o­lo­gia va în­văța încă de la pri­mele lec­ții că cheia sta­bi­li­tă­ții unui eco­sis­tem na­tu­ral este di­ver­si­ta­tea, nici­de­cum uni­for­mi­ta­tea, ega­li­ta­ris­mul. Deci ega­li­ta­tea nu poate fi de­cât im­pusă prin forță, prin lege. Dar această im­pu­nere ge­ne­rează mâ­nie și frus­trare, mai ales din par­tea ce­lor care simt că apar­țin unei clase su­pe­ri­oare, că pot și me­rită mai mult de­cât cei­lalți. Ei se di­so­ci­ază trep­tat de exer­ci­țiul de­mo­cra­tic și se izo­lează de ma­jo­ri­ta­tea de­ci­zio­nală. Cu alte cu­vinte, într‑o de­mo­cra­ție eli­tele sunt în­cu­ra­jate să se auto­ex­cludă de la exer­ci­țiul de­ci­zio­nal. Iar asta scade ca­li­ta­tea gu­ver­nă­rii rezultate.

In­ter­va­lele mari de timp în care se pro­duce în­vă­ța­rea la nive­lul ma­jo­ri­tă­ții con­duc la un ritm lent al îm­bu­nă­tă­ți­rii de­ci­zi­i­lor co­lec­tive. Lip­siți de apor­tul con­sis­tent al eli­te­lor și ade­sea surzi la su­ges­ti­ile lor, ma­jo­ri­ta­rii rămân de­pen­denți de nive­lul me­diu de edu­ca­ție pe care îl de­țin ca unic su­port pen­tru a‑și op­ti­miza per­for­man­țele gu­ver­nă­rii. Iar pen­tru a crește nive­lul edu­ca­țio­nal al unei ma­jo­ri­tăți e ne­voie de ase­me­nea de mult timp.

Iar lu­cru­rile se com­plică enorm atunci când clasa po­li­tică se se­pară de ma­jo­ri­tate și-și ur­mă­rește pro­pri­ile in­te­rese. Din nou de­mo­cra­ția ac­țio­nează de­fec­tuos, dându-le po­si­bi­li­ta­tea po­li­ti­cie­ni­lor  să de­mo­n­i­zeze eli­tele, să ma­ne­vreze mase largi de oa­meni ne­e­du­cați și să‑i adoarmă cu pro­mi­siuni de­șarte și cu o falsă al­ter­nanță la pu­tere, re­pe­tând ob­se­siv prin­ci­piul ega­li­tă­ții, cel care le este vi­tal pen­tru a aduce de­ci­zia în mâna ce­lui ce poate fi apoi manipulat.

Pri­vind Ro­mâ­nia prin prisma aces­tor ipo­teze am pu­tea con­clu­ziona că de­mo­cra­ția pură nu va re­uși să pro­ducă un pro­gres so­cial sem­ni­fi­ca­tiv de­cât în timp foarte în­de­lun­gat. Dar sunt oare ipo­te­zele de mai sus va­la­bile pen­tru Ro­mâ­nia? Este ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor in­ca­pa­bilă să fur­ni­zeze o gu­ver­nare per­for­mantă? Sunt eli­tele ro­mâ­nești izo­late de po­li­tica pu­blică? Este pro­ce­sul de în­vă­țare, de edu­ca­ție po­li­tică lent și du­re­ros? De fi­e­care dată, la fi­e­care în­tre­bare, răs­pun­sul meu este da.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Off-to­pic.
    Mie îmi plac blo­gu­rile, mă rog, alea câ­teva pe care le citesc.
    Însă nu-mi place efe­me­ri­ta­tea lor.
    Dacă ai ra­tat într‑o zi un post, cu greu te mai în­torci în spate să re­iei ce-ai pierdut.
    În pri­mul rând, nu te mai în­torci din lipsă de timp, dar şi pen­tru fap­tul că o parte din far­mec a dis­pă­rut. Pen­tru că un post cre­ază o ener­gie a zi­lei res­pec­tive, ener­gie dată de adec­va­rea sa la pre­zent, la su­biec­tele zi­lei, de ci­ti­to­rii care ac­ce­sează pos­tul aproape si­mul­tan şi de blo­ga­rul care stă aproape, aş­tep­tând ştim noi ce, chiar şi atunci când nu mai aş­teaptă nimic.
    E ade­vă­rat, multe su­biecte sunt ge­ne­ral-va­la­bile, nu ţin de ne­ca­zul ace­lei zile, căci vezi bine, ne­ca­zul la ro­mâni ţine o veş­ni­cie, dar am ra­tat oca­zia de fi îm­pre­ună, de a re­a­cţiona, de a crea, în fond, acea masă cri­tică ce duce spre for­ma­rea comunităţilor.

    • Sorin Sfirlogea

      Există to­tuși un pe­ri­col în a lega ar­ti­co­lul de eve­ni­men­tele zi­lei: re­pe­ti­ția. Nu sun­tem în­de­a­juns de ori­gi­nali în a ge­nera no­u­tăți, re­pe­tăm ace­leași com­por­ta­mente, vân­tu­răm ace­leași per­so­naje prin presă, per­sis­tăm în ace­leași gre­șeli. Oglin­dind re­a­li­ta­tea riști să de­vii pli­ci­ti­si­tor, să ți se spună “am mai au­zit asta, am mai vă­zut asta”.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.