Există o con­cep­ție ve­che de când lu­mea, cum că în­țe­lep­ciu­nea este pro­por­țio­nală cu vâr­sta și, prin ur­mare, cu cât avansezi în timp cu atât ești mai stă­pân pe ade­vă­ru­rile vie­ții și mai ca­pa­bil de a lua de­ci­zi­ile co­recte. Noi, ro­mâ­nii, avem chiar o ex­pre­sie spe­cială pen­tru asta — cine n‑are bă­trâni să îi cum­pere. Așa că mă uit în jur și caut sem­nele în­țe­lep­ciu­nii în­tre bă­trâni. Văd că avem un nu­măr mare de pen­sio­nari — se tot men­țio­nează fe­no­me­nul de îm­bă­trâ­nire al po­pu­la­ției și di­fi­cul­tă­țile care de­rivă din el — așa că în te­o­rie ar tre­bui să fim foarte bu­cu­roși că be­ne­fi­ciem de ex­pe­riența și dreapta ju­de­cată a aces­tor oa­meni. Ro­mâ­nia pare că nu tre­buie să cum­pere bă­trâni, ci că are în­de­a­juns pen­tru a da și al­tora. Dar care e por­tre­tul bă­trâ­nu­lui român?

Bă­trâ­nii noș­trii sunt să­raci. Pen­si­ile lor sunt mi­zere în ra­port cu cos­tu­rile vie­ții și foarte mulți din­tre ei se chi­nuie de la o lună la alta să aco­pere cos­tu­rile me­di­ca­men­te­lor și în­tre­ți­ne­rii, lă­sând me­reu ali­men­tele pe ul­ti­mul loc. Îi ve­dem când și când în stradă, stri­gându-și în gura mare ne­a­jun­su­rile, triști și lip­siți de pu­tere, ne­în­țe­le­gând că pen­si­ile lor nu se plă­tesc din con­tri­bu­ți­ile pe care le-au plătit cât au fost sa­la­ri­ați, ci din con­tri­bu­ți­ile ce­lor care lu­crează în ziua de azi. Care sunt prea pu­țini ca să poată aco­peri toate chel­tu­ie­lile sta­tu­lui, toate fur­tu­rile po­li­ti­cie­ni­lor și pen­si­ile lor, așa că ei sunt mai tot­dea­una cei sa­cri­fi­cați, de la ei se taie când tre­buie tăiat.

Bă­trâ­nii noș­tri sunt inac­tivi. O dată ce au ie­șit la pen­sie, viața ce­lor din me­diul ur­ban s‑a blo­cat în­tre pe­re­ții unui apar­ta­ment de bloc. Nu pot că­lă­tori pen­tru că sunt să­raci, nu au unde să mun­cească pen­tru că piața de muncă nu are su­fi­ciente lo­curi nici pen­tru cei ti­neri, nu au pa­siuni pen­tru că nu și le-au cul­ti­vat de‑a lun­gul vie­ții. Pur și sim­plu ve­ge­tează în fața te­le­vi­zo­ru­lui, ab­sor­bind cu ne­saț toate mas­ca­rada ma­ni­pu­la­toare a te­le­vi­ziu­ni­lor, pen­tru a o dez­bate în­tre ei, în fața blo­cu­lui. Doar cei de la țară mai ro­bo­tesc, cu câtă pu­tere le‑a mai ră­mas în brațe, în gră­dina care le asi­gură tra­iul și în via care le asi­gură sin­gura formă de fe­ri­cire pe care și‑o pot per­mite. Câm­pul rămâne pâr­lo­agă — nu‑i cine să‑l facă să rodească.

Bă­trâ­nii noș­tri sunt triști. Nu mai știu să spună po­vești, în afară de po­ves­tea pro­priei lor exis­tențe, care une­ori în­cepe în cu­lori roz și se sfâr­șește în­tot­dea­una în to­nuri de gri sum­bru. Cân­dva to­tul era mai bine — pen­tru că erau ti­neri și pu­ter­nici — dar acum ni­mic nu mai e la lo­cul său. Nu știu să spună ce e greșit, ce nu merge bine, nu în­țe­leg lu­mea din ju­rul lor pen­tru că de do­uă­zeci de ani nu au fă­cut alt­ceva de­cât să nege schim­ba­rea și să se re­volte îm­po­triva ei. Știu doar că azi nu le e bine și că asta nu e drept, după o viață de muncă. Nu ac­ceptă că o viață de muncă nu este un me­rit în sine, că munca nu este o re­a­li­zare pro­priu-zisă, ci ca­lea că­tre aceasta.

Bă­trâ­nii noș­trii sunt har­nici la vot. De fi­e­care dată când vine vorba de a ne alege re­pre­zen­tan­ții, clasa pen­sio­na­ri­lor are cele mai bune pre­zențe la urne, așa că pu­tem spune că la ca­pi­to­lul con­ști­ință ci­vică sunt cam­pi­oni. În egală mă­sură pre­zența lor la urne este cea care a în­cli­nat ani la rând ba­lanța că­tre foști co­mu­niști, pro­ba­bil în spe­ranța ne­con­ști­en­ti­zată a men­ți­ne­rii lu­mii care dis­pă­rea. Pa­ra­do­xal, tot ei sunt cei care au fost cei mai ve­he­menți opo­nenți ai re­ve­ni­rii la mo­nar­hie — care ar fi fost tot o în­toar­cere la ceva cu­nos­cut lor — men­ționând de fi­e­care dată tre­nu­rile pline cu aur cu care ar fi ple­cat re­gele Mi­hai în ’47. Vor doar un sin­gur lu­cru, dar cu tot di­nan­din­sul: să vină la pu­tere ci­neva care să le dea. Nu‑i in­te­re­sează de unde, nu vor să audă că nu se poate. Așa că se în­ver­șu­nează îm­po­triva ce­lor ce nu le dau, iar sin­gura lor armă este să‑i vo­teze pe cei ce le pro­mit cai verzi pe pe­reți. Li se tot pro­mite din ’90 în­coace și ni­meni nu s‑a ți­nut de cu­vânt, dar ei cred în con­ti­nu­are că vo­tând pro­mi­siu­nea își vor ve­dea do­rin­țele împlinite.

Bă­trâ­nii noș­tri sunt ne­în­țe­lepți. Chiar dacă le-am cere sfa­turi, dacă i‑am în­treba care e dreapta ju­de­cată, n‑am primi de la ei de­cât mâ­nie și dez­a­mă­gire. Nu ne pot de­sluși tre­cu­tul, nu ne pot des­ci­fra vi­i­to­rul. Și ăsta e pa­ra­do­xul Ro­mâ­niei: în în­țe­le­sul vâr­stei avem prea mulți bă­trâni, în sen­sul în­țe­lep­ciu­nii n‑avem des­tui. Așa că re­vin la în­tre­ba­rea de la în­ce­put: de unde ne cum­pă­răm bătrâni?

* * *

Nu îi con­damn pe bă­trâ­nii Ro­mâ­niei, nici nu‑i dis­pre­țu­iesc. Mai de­grabă mi‑e milă de ei și simt dez­a­mă­gi­rea lor că nu au re­u­șit să-și îm­pli­nească des­ti­nul de ge­ne­ra­ție de sa­cri­fi­ciu, cea care își asumă su­fe­rința du­cându-ne din lu­mea co­mu­nistă că­tre cea ca­pi­ta­listă, ac­cep­tând să de­vină doar o ge­ne­ra­ție sa­cri­fi­cată și-atât. Mi‑e milă de ne­rod­nica lor su­fe­rință. Și mă în­treb în­gri­jo­rat dacă ge­ne­ra­ției mele îi este hă­răzit ace­lași destin.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.