Există o concepție veche de când lumea, cum că înțelepciunea este proporțională cu vârsta și, prin urmare, cu cât avansezi în timp cu atât ești mai stăpân pe adevărurile vieții și mai capabil de a lua deciziile corecte. Noi, românii, avem chiar o expresie specială pentru asta — cine n‑are bătrâni să îi cumpere. Așa că mă uit în jur și caut semnele înțelepciunii între bătrâni. Văd că avem un număr mare de pensionari — se tot menționează fenomenul de îmbătrânire al populației și dificultățile care derivă din el — așa că în teorie ar trebui să fim foarte bucuroși că beneficiem de experiența și dreapta judecată a acestor oameni. România pare că nu trebuie să cumpere bătrâni, ci că are îndeajuns pentru a da și altora. Dar care e portretul bătrânului român?
Bătrânii noștrii sunt săraci. Pensiile lor sunt mizere în raport cu costurile vieții și foarte mulți dintre ei se chinuie de la o lună la alta să acopere costurile medicamentelor și întreținerii, lăsând mereu alimentele pe ultimul loc. Îi vedem când și când în stradă, strigându-și în gura mare neajunsurile, triști și lipsiți de putere, neînțelegând că pensiile lor nu se plătesc din contribuțiile pe care le-au plătit cât au fost salariați, ci din contribuțiile celor care lucrează în ziua de azi. Care sunt prea puțini ca să poată acoperi toate cheltuielile statului, toate furturile politicienilor și pensiile lor, așa că ei sunt mai totdeauna cei sacrificați, de la ei se taie când trebuie tăiat.
Bătrânii noștri sunt inactivi. O dată ce au ieșit la pensie, viața celor din mediul urban s‑a blocat între pereții unui apartament de bloc. Nu pot călători pentru că sunt săraci, nu au unde să muncească pentru că piața de muncă nu are suficiente locuri nici pentru cei tineri, nu au pasiuni pentru că nu și le-au cultivat de‑a lungul vieții. Pur și simplu vegetează în fața televizorului, absorbind cu nesaț toate mascarada manipulatoare a televiziunilor, pentru a o dezbate între ei, în fața blocului. Doar cei de la țară mai robotesc, cu câtă putere le‑a mai rămas în brațe, în grădina care le asigură traiul și în via care le asigură singura formă de fericire pe care și‑o pot permite. Câmpul rămâne pârloagă — nu‑i cine să‑l facă să rodească.
Bătrânii noștri sunt triști. Nu mai știu să spună povești, în afară de povestea propriei lor existențe, care uneori începe în culori roz și se sfârșește întotdeauna în tonuri de gri sumbru. Cândva totul era mai bine — pentru că erau tineri și puternici — dar acum nimic nu mai e la locul său. Nu știu să spună ce e greșit, ce nu merge bine, nu înțeleg lumea din jurul lor pentru că de douăzeci de ani nu au făcut altceva decât să nege schimbarea și să se revolte împotriva ei. Știu doar că azi nu le e bine și că asta nu e drept, după o viață de muncă. Nu acceptă că o viață de muncă nu este un merit în sine, că munca nu este o realizare propriu-zisă, ci calea către aceasta.
Bătrânii noștrii sunt harnici la vot. De fiecare dată când vine vorba de a ne alege reprezentanții, clasa pensionarilor are cele mai bune prezențe la urne, așa că putem spune că la capitolul conștiință civică sunt campioni. În egală măsură prezența lor la urne este cea care a înclinat ani la rând balanța către foști comuniști, probabil în speranța neconștientizată a menținerii lumii care dispărea. Paradoxal, tot ei sunt cei care au fost cei mai vehemenți oponenți ai revenirii la monarhie — care ar fi fost tot o întoarcere la ceva cunoscut lor — menționând de fiecare dată trenurile pline cu aur cu care ar fi plecat regele Mihai în ’47. Vor doar un singur lucru, dar cu tot dinandinsul: să vină la putere cineva care să le dea. Nu‑i interesează de unde, nu vor să audă că nu se poate. Așa că se înverșunează împotriva celor ce nu le dau, iar singura lor armă este să‑i voteze pe cei ce le promit cai verzi pe pereți. Li se tot promite din ’90 încoace și nimeni nu s‑a ținut de cuvânt, dar ei cred în continuare că votând promisiunea își vor vedea dorințele împlinite.
Bătrânii noștri sunt neînțelepți. Chiar dacă le-am cere sfaturi, dacă i‑am întreba care e dreapta judecată, n‑am primi de la ei decât mânie și dezamăgire. Nu ne pot desluși trecutul, nu ne pot descifra viitorul. Și ăsta e paradoxul României: în înțelesul vârstei avem prea mulți bătrâni, în sensul înțelepciunii n‑avem destui. Așa că revin la întrebarea de la început: de unde ne cumpărăm bătrâni?
* * *
Nu îi condamn pe bătrânii României, nici nu‑i disprețuiesc. Mai degrabă mi‑e milă de ei și simt dezamăgirea lor că nu au reușit să-și împlinească destinul de generație de sacrificiu, cea care își asumă suferința ducându-ne din lumea comunistă către cea capitalistă, acceptând să devină doar o generație sacrificată și-atât. Mi‑e milă de nerodnica lor suferință. Și mă întreb îngrijorat dacă generației mele îi este hărăzit același destin.
Lasă un comentariu