Urmăresc de ceva timp știrile despre așa-numitul război Vplay-Voyo, pentru că sunt curios să văd care va fi deznodământul lui. Până acum am asistat doar la acțiuni inițiate de instituții ale statului sau de reprezentanți ai marilor case de software, așa că prima încăierare între firme private nu poate fi decât interesantă.
Nu sunt un spectator neutru. Am cont pe Vplay și uneori mă bucur să găsesc acolo seriale și filme pe care pot să le văd și să le revăd oricând am chef. Din punct de vedere legal, e incorect, știu. Și de aceea aveam o oarecare strângere de inimă să afirm că țin pumnii pentru Vplay, sperând să aibă sediul în vreo insulă din Pacific, unde legislația românească nu poate ajunge. Îi urăsc pe cei de la Voyo pentru că îmi cer bani pentru a vedea orice răhățel de clip video, iar acum îi urăsc și mai mult pentru că vor să închidă Vplay.ro. Dar insistența lor e acoperită legal și nu pot să protestez cu voce tare, pentru că aș protesta împotriva legii, tocmai eu care scriu aici, chiar pe acest blog, că legea nu e respectată în țara asta.
Dintre toate legile, cea cu drepturile de autor în muzică și film mi se pare cea mai insuportabilă. Nu prea reușeam să găsesc argumentele care să-mi explice aversiunea, poate doar faptul că inventatorii nu beneficiază nici pe departe de astfel de tratament — nu plătesc drepturi de autor de fiecare dată când folosesc aspiratorul sau automobilul sau atâtea alte lucruri utile — și că nu văd de ce atâtea drepturi și atâția bani pentru un artist, în timp ce știința nu primește nici un sfert din această recunoștință materială. Ca să nu mai spun că foarte mulți dintre cei ce pretind bani nici nu pot fi considerați artiști.
Răspunsul îndoielii mele a venit de curând. Ascultam radioul în timp ce pregăteam ceva de mâncare, era o emisiune despre mondenități și mă gândeam să schimb postul, pentru că nu mă interesează genul ăsta de informații. Până să fac asta, ocupat fiind cu învârtitul în tigaie, o domniță foarte emoționată și pasionată de subiectele pe care le aborda, ne‑a povestit tuturor cum că Beyoncé este foarte atentă cu hainele sale de scenă. Cu titlu de exemplu reporterița ne‑a povestit că juna cântătoare a plătit o sută de mii de dolari pe un nou costum de scenă, format dintr‑o pereche de colanți și un sutien. Apoi a mai cumpărat o geantă de o sută cincizeci de mii de dolari, iar pentru iubitul ei a cumpărat o mașină de două milioane de dolari.
Indiferent ce mi-ați spune, indiferent cât de bine ar cânta, nu mi se pare normal să dispui de sumele astea de bani pentru un simplu shopping. Lumea artistică — o anumită parte a ei — a ajuns prea departe. O armată de manageri, coafeze și manichiuriste personale încasează sume incredibile în jurul unei astfel de personulități, doar pentru că noi trebuie să plătim pentru orice spectacol, clip sau mp3. Nu mi se pare moral să încasezi bani din repetarea aceluiași act artistic. De aia am să declar răspicat: legea asta am s‑o încalc ori de câte ori am să pot s‑o fac fără să fiu prins!
Crăpi Voyo! 😆
15:10
Foarte tare :)) Fiecare cu modul lui de gandire.
18:11
Concluzia mea: let’s agree to disagree 😉
Eu vorbesc despre schimbarea societății, voi (Alice și Augustin) despre cea existentă, ca fiind dată și imposibil de modificat. Din punct de vedere practic, la scara existenței noastre, probabil aveți dreptate. Privind însă la scara istoriei, la ce a creat banul ca unitate de măsură a valorii, cred că eu am dreptate. Din păcate nu voi putea niciodată demonstra asta. Așa că îmi șterg contul de Vplay și încep să plătesc la Voyo ca să particip astfel la selectarea valorilor mondiale :)) Just kidding…
12:11
Din pacate, Sorin, banul este folosit ca unitate de masura a valorii spirituale:
http://rossdawsonblog.com/weblog/archives/2012/07/why-australians-unfairly-pay-more-for-software-and-digital-entertainment.html
si:
http://www.smh.com.au/digital-life/digital-life-news/apple-microsoft-refuse-to-appear-before-it-pricing-inquiry-20120728–232uh.html
10:11
În această clipă, visul unui copil moare. Pentru că părinţii săi îi spun că va muri de foame cu arta sa. Pentru că oamenii nu sunt dispuşi să plătească pentru munca sa.
Poate fi băiatul tău sau fiica prietenului tău.
11:11
Eu spun că nu sunt dispus să plătesc la infinit pentru o singură muncă. De ce ți se pare diferită arta de știință? Cum ar fi să îți spun că trebuie să‑i dai bani urmașilor lui Edison de câte ori aprinzi becul?
Visul care moare, copilul… astea‑s tehnici de persuasiune, nu argumente. Dă-mi o separație clară între artă și gunoi și sunt dispus să plătesc arta, nu gunoiul. Dar dacă le amesteci și încerci să mi le vinzi la pachet și-mi spui că banul e diferențiatorul, atunci sigur gunoiul e cel care va câștiga. Pentru că prostimea vrea gunoi. Pune-ți întrebarea: cine ar fi fost Mozart dacă ar fi trăit într-un sistem bazat pe bani? Cine îi cumpăra munca? Câți l‑ar fi preferat în detrimentului lui Guță sau al lui Justin Bieber? O mie de persoane? Două mii? Cât să plătească acești puțini ca să supraviețuiască un geniu? Deci nu banul e măsura valorii.
Diferențiatorul e educația, promovarea adevăratelor valori, fără limitări. Artistul trebuie să mănânce, ok, înțeleg. Un an, doi sau trei poate să facă bani din creația sa, dar apoi ar putea să fie lăsată liberă pentru oricine, în scop educativ. Evident mă refer la artele care se bazează pe redarea repetitivă a actului artistic: muzică, film, carte, fotografie.
Ți se pare normal să nu poți citi pe internet o carte a unui autor de mult dispărut? Dacă pui un roman al lui Camil Petrescu pe net te trezești cu nu știu ce editură care te dă în judecată că ei avea drepturile de publicare. Ce merit are editura?
În fine… aș putea continua la infinit. Ideea fundamentală e totuși simplă: dacă folosim banul ca unitate de măsură a valorii spirituale, să nu ne așteptăm la vreun fel de progres.
18:11
Nu există decât fix doi motivanți universali: banul și sexul (as in fucking, not reproduction… sorry for being so specific :-)). Aș zice c‑ar fi mai coșer să ne dorim o societate care progresează bazându-se pe primul dintre acestea.
Nu există nici un mod de a decela care sunt „adevăratele” valori culturale ale unei societăți. Tu și cu mine preferăm poate paharul de vin roșu c‑un Pink Floyd în surdină. Dar pe lângă noi doi mai sunt aproximativ șapte miliarde de suflete‑n specia pe care o populăm. Ce ne face să credem că și aceste miliarde au aceleași afinități ca și noi doi? Absolut nimic. Dacă la patru miliarde le place DJ Bobo atunci poate opțiunea lor dă măsura „adevăratelor” valori. Nu? Dacă pleci în a demonstra că există un singur set de valori (pe care le botezi adevărate), o să sfârșești inevitabil cu tirania majorității. Și-atunci nu-ți rămâne decât să accepți gunoiul prostimii, ca să folosesc exprimarea ta, ca măsură a adevăratelor valori.
Pe urmă… n‑avem de unde știi că Mozart, Shakespeare, etc. sunt cele mai grozave genii care s‑au născut vreodată. Sunt doar cei mai buni dintre cei care au supraviețuit sistemului de selecție specific vremilor lor. Poate alte genii, încă și mai mari, au rămas anonimi neînsemnați pentru că nu au cunoscut pe cine trebuie la curtea regelui sau n‑au cântat ode zeului zilei. Poate‑n biblioteca de la Alexandria au ars cărți de-o-nsemnătate mai mare decât Biblia. N‑avem de unde știi. Ideea e că orice mod de triere alegi, n‑ai cum dovedi că e cel care-ți produce maximul de genii per unitate de timp. Banul s‑ar putea să fie la fel de bun precum oricare altul.
În sfârșit, că prea mă-ntind, uite aci un exemplu: Cărți importante ale Lumii Occidentale (http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Books_of_the_Western_World). Fiecare din cărțile acestea sunt adevărate nestemate ale culturii umane (a celei occidentale, cel puțin) și cred că toate sunt în domeniul public, deci procurabile cvasi-gratuit, fără a necesita o plată a drepturilor de autor. Ei bine, câți oameni le-au citit pe toate (sau măcar pe o majoritate a lor)? Eu pun pariu pe oricât că e un procent infim din populație (sub 0,001%) care se poate lăuda cu o astfel de performanță. Ce vreau să spun: nu-mi pare că banii ar fi piedica principală din calea culturii; mai degrabă e însăși natura umană, care pur și simplu nu pare a avea o nevoie existențială pentru cultură.
19:11
Cam șubred argument ăsta cu extravaganțele‑n materie de shopping ale artiștilor ca justificare a pirateriei digitale. Dacă nu-ți place comportamentul (pe scenă sau în afară) unui artist ar trebui să‑l penalizezi prin ne-cumpărarea producțiilor sale și atât. (Cum, îmi închipui, faci cu produsele Coca-Cola, de exemplu.) Dar NU ar trebui ca în același timp să dai bani altora care piratează cu bună știință artistu‑n c’estiune. Nu‑i okay.
Ideea e că banii sunt cel mai eficient instrument de „vot” — încurajezi activitățile pe care alegi să‑i cheltui (deci și ilegalitățile pe care, înţeleg, le fac cei de la Vplay.ro), descurajezi cele de la care te abții. It’s that simple!
ps/ Ca fapt divers, ar fi fost mai bine dacă Beyonce în loc să fi investit cele două milioane într‑o mașină ar fi cumpărat opera asta de artă: http://www.bookofjoe.com/2007/01/etroits_sont_le.html ?
21:11
Uite asta îmi place mie la tine, Augustin, că vii cu argumente, cu alte puncte de vedere. Pe bune, chiar îmi place.
Care va să zică să nu dau bani. Corect, de altfel nici nu dau pe porcării gen Beyonce. Doar că există niște nuanțe — în materie de muzică pot să hotărăsc, pentru că aud piesa la radio — e gratuit — apoi decid că vreau sau nu să cumpăr. Dar la film cum fac? Că nu mă lasă nimeni să‑l văd și pe urmă să decid dacă dau banii sau nu…
În aproape oricare artă, ai mai întăi posibilitatea să apreciezi valoarea și abia apoi să cumperi: pictură, sculptură, muzică. Doar în literatură și film ți se cere să dai banii înainte, fără să vezi nimic. Cum ar fi să cumperi un tablou acoperit cu o pânză și să ți se arate doar un colț, apoi să ți se spună: dă banu’ dacă vrei să‑l vezi tot!
23:11
Ba şi în literatura şi film poţi aprecia. Cu condiţia să mai fi citit, vizionat ceva la viaţa ta. Ştiu, e mai greu prima oară. Dar aşa se formează spiritul critic. Văzând, plăcând-neplăcând. Doar că trebuie să accepşi că în literatură şi film îţi antrenezi şi alte simţuri, alte judecăţi, nu doar acela de a vedea. Când vrei să ajungi într-un loc, ghinion, plăteşti biletul de drum. Nu prea ştii întotdeauna ce te aşteaptă acolo. Nu‑l vezi încă şi totuşi porneşti într-acolo. Experienţa ta de om te lasă să-ţi imaginezi. Iar alteori trebuie să te laşi condus. Ce farmec ar avea dacă am ştii totul dinainte.
23:11
Frumoasă argumentație. Demnă de o cauză mai bună. Doar că de o parte avem dorința de cultură, setea de a citi, de a auzi și de a vedea, iar de partea cealaltă avem profitul. Vrei cultură? Marcă banu’! Altminteri, niet kultura!
Să zicem că n‑am bani de conturi la Voyo și nici de DVD-uri cu filme celebre. Dar aș vrea să aflu, să văd, să aud. Nu cer chestii luxoase, doar acces la spiritualitate, ca să îmi îmbogățesc mintea și să nu devin un alt aurolac cretinoid. Nu se poate pentru că n‑am plătit prețul călătoriei spre necunoscut? Asta e lumea pe care ne‑o dorim?
Nu sunt socialist. Când vine vorba de cultură, ismele sunt nerelevante. Până la urmă doar educația, deci cultura, ne mai poate scoate la liman. Dar dacă e pe bani… puțin probabil.
23:11
Cărți, muzică și filme (plus acces Internet) — toate sunt accesibile prin intermediul bibliotecii de cartier a orașului în care stau (Toronto), pentru care plătesc indirect (taxe locale), deci am senzația că‑s gratuite :-). Nu sunt neapărat ultimele apariții, dar au o selecție destul de decentă.
Pe urmă sunt posturile radio/TV gratuite, unde pot avea acces la o oarecare selecție (de obicei nu pe gustul meu) audio/video, presărată generos cu reclame comerciale.
M‑aș feri însă să amestec arta (tablouri, sculpturi, etc.) cu divertismentul (cărți, muzică, filme). La cea dintâi e, de regulă, vorba de unicate în timp ce la cea din urmă se comercializează copii. Ca atare, prețurile sunt diferite, și „asigurările” că chiar cumperi ceea ce vrei sunt diferite. (Deși… când mă uit la chestia aia declarată operă de artă din link-ul pe care l‑am lăsat mai sus… parcă-mi vine a crede că s‑a făcut de cineva legat la ochi :-)… unde mai pui că cică a costat milioane!)
În sfârșit, mie-mi pare că atunci când cumperi o copie de ceva (carte, film, cântec) cumperi mai degrabă dreptul de a‑l consuma oricând (și ori de câte ori), decât pe acela de a avea acces la întreg.
23:11
Copia unui film pe care o cumpăr pentru mine este originalul, la fel ca un tablou. Nu mă interesează trufia de a fi unic posesor, ca în cazul picturilor celebre, ci accesul la artă. Dacă elimin dorința de exclusivitate și păstrez doar setea de cultură, cred că un DVD cu un film care costă peste 20€ e un preț prea mare față de un bilet la cinema, care e 2–3€. Plătesc de zece ori mai mult pentru că pot să revăd filmul ori de câte ori vreau. Ce efort face artistul în acest caz? Zero. Simplul replay îi dă dreptul la o taxă suplimentară.
Ce ai spune despre o limită maximă a câștigurilor din film? Dacă ai un venit de un milion de euro pe an (ca să pronunț o cifră), producțiile care au creat venitul devin gratuite pentru public. Îi e de ajuns artistului dacă primește un milion pe an? Nu? De ce? Nu poate să-și cumpere mașină de două milioane?
(Mă bat, nu mă las, că dacă învingi tu, trebuie să-mi cumpăr cont la Voyo… și nu vreau :lol:)
17:11
Deschizi o cutie a Pandorei… Dacă e să limitezi câștigurile maxime într‑o industrie (film), de ce nu ai face la fel și pentru altele? Sau, de ce nu?, pentru orice câștig pe care‑l produce cineva vreodată.
Închipuieți următorul scenariu: calculezi care e cîștigul mediu la nivel de comunitate (oraș, țară, alianță, glob) și decretezi apoi că orice venit care este peste dublul acestei sume se impozitează 100% — adică‑l ia mult-iubitul nostru Stat întru promovarea scopurilor declarate nobile de însăși comunitatea cu pricina. Crezi c‑ar putea funcționa un astfel de aranjament? Eu am maaari dubii. O astfel de societate ar aduce mai degrabă a socialism științific decât a capitalism, ca atare m‑aș aștepta s‑apară carențele ce au dus la eșecul colosal al celei dintâi filozofii.
Eu cred că e bine să existe mirajul câștigului nelimitat, chiar dacă poate genera personaje precum Salam și Copilul Minune. Asta e! Pe lângă ei mai produce și câte un Edison șau un Jobs, așa că per total aș zice că‑i okay.
ps/ DVD-ul ăla de peste 20€, va să fie sub 5€ peste un an de zile. Deci prețul său include și „taxa de nerăbdare”… care-ți rămâne ție să decizi de vrei a o plăti sau nu. 🙂
17:11
Să luăm un exemplu, hai două, ca să pricep şi eu, te rog.
Ex1. Eşti Lars von Trier sau producătorul lui şi faci Dogville.
Ai adus nişte bani de acasă sau de la bancă şi ai cam vrea să‑i recuperezi, eventual să-ţi rămână şi ceva de buzunar, ca să mai ai chef să faci şi Melancholia. Cam cum să facem?
(merge şi cu Mungiu/Dupa dealuri)
Ex2. Eşti Aurel Stroe, de preferinţă în viaţă. Scrii o simfonie. Întîmplător, cam tot ceea ce ai compus ţine de domeniul inovaţiei componistice. Că aşa eşti tu, atins de geniu, dar mai vrei să şi trăieşti. Cam cum să facem?
18:11
Facem asa: asteptam ca providerii de net sa riste sa piarda niste clienti, oprind accesul catre vplay si restul de asemenea, torenti si dc++, de la sine sau obligati. Apoi asteptam cam un an asa sa apara itunes movies in RO, Hulu ori voyo sa-si imbunatateasca consistent continutul. In timpul asta vedem filmele doar la cinema. Apoi, ori apare continut de calitate la pret decent, raportat la puterea de cumparre din RO ori invercam din nou sa gasim alternativele actuale. Nici noi n‑o sa ne sinucidem daca timp de un an nu avem acces la contentul din prezent, precum nici Lars nu cred ca era atat de afectat de incasarile ce‑i scadeau din cauza pirateriei din RO, atata timp cat se marjeaza pe profitul facut in primul weekend de prezentare in cinema, apoi inca doar cateva si un 5% din ce se vindea apoi pe DVD/BR. Cineva trebuie sa rupa pisica si n‑o vor rupe cei care au accesul facil de acum.
18:11
Am și eu o opinie: cum ar fi dacă am proceda ca la patentele de medicamente? Un an de zile îți vinzi producția pe bani, iar după un an intră în patrimoniul cultural general și e liberă pentru toată lumea. Că nici tu — Lars von Trier — cât ai fi tu de dat dracului de talentat, nu te-ai născut cu cultura de la mama și de la tata. Ți-ai format‑o citind cărți, văzând filme și piese de teatru, ascultând muzică, care te-au destupat la creier și ți-au potențat propria creativitate. Adică munca altora te‑a format și te‑a stimulat. Și nu te pune nimeni să plătești pentru faptul că, datorită creației altora, poți la rândul tău să creezi. Cel mult ai plătit pentru vizionare sau audiție, dar nu pentru inspirație.
Nu trăim singuri pe pământ, depindem unii de alții și răsplata talentului nu poate fi eternă. Oare câte drepturi de autor se duc spre loazele puturoase ale unor foste genii? Ce merite au ăia? Că au originat din ovulul potrivit? De ce trebuie să plătim la nesfârșit același efort?
Un alt unghi de a privi problema: ca specie inteligentă, care își dorește progresul spiritual (cel puțin la nivel declarativ), de ce limităm accesul la cultură, făcându‑l accesibil doar celui ce poate să plătească?
19:11
Fix aşa se şi-ntâmplă: orice creație (artă, știință) intră‑n domeniul public după o perioadă de timp. Din păcate, pentru cei avizi să consume producțiile „la zi”, perioada asta de timp nu e de un an, cum sugerezi, ci ceva de genul 50 sau 75 de ani (nu mai rețin exact, și-mi pare că diferă de la legislație la legislație, plus că se schimbă din când în când).
Dacă crezi că e injustă o atât de lungă perioadă de protecție a copyright-ului ar trebui să-ncerci a o schimba via reprezentanții pe care‑i ai în forurile legislative (i.e. altă lege). Good luck with that! 🙂
Alternativa e, desigur, să piratezi. Dar faci victime colaterale, pentru că e imposibil ca în proces să nu „moară” și artiști mai puțin cunoscuți cărora le tai orice șansă de a se auto-susține prin actul de creație artistic.
Nu trebuie să plătești la nesfârșit pentru o creație artistică oarecare. Pur și simplu nu trebuie să plătești nicicând, dacă nu vrei s‑o faci. Ai o alegere, care-ți aparține‑n totalitate, în acest proces de consum producții artistice/divertisment.
Cel puțin la nivel declarativ, toată legislația care ține de copyright/pantents/trademarks există pentru a încuraja progresul uman. (I.e. aduci motivația pentru artist/inventator/inovator de a crea.) Cât de eficiente sunt aceste legi e, desigur, un subiect de discutat. Însă –dac-ar fi să facem cum zice popa, nu cum face el– schimbarea ar trebui să vină prin schimbarea legislației, nu prin pirateriei. Problema e că schimbatul legilor e un proces atât de anevoios încât nu prea are nimeni motivația de a se-nhăma la așa ceva. Mult mai ușor c‑un uTorrents, DC++, Vplay.ro, etc.