Vplay versus Voyo

Urmăresc de ceva timp știr­ile despre așa-numitul război Vplay-Voyo, pen­tru că sunt curios să văd care va fi dezn­odămân­tul lui. Până acum am asi­s­tat doar la acți­uni iniți­ate de insti­tuții ale stat­u­lui sau de reprezen­tanți ai mar­ilor case de soft­ware, așa că prima încăier­are între firme pri­vate nu poate fi decât intere­santă.

Nu sunt un spec­ta­tor neu­tru. Am cont pe Vplay și une­ori mă bucur să găs­esc acolo seri­ale și filme pe care pot să le văd și să le revăd oricând am chef. Din punct de vedere legal, e incorect, știu. Și de aceea aveam o oare­care strân­gere de inimă să afirm că țin pum­nii pen­tru Vplay, sperând să aibă sediul în vreo insulă din Pacific, unde leg­is­lația românească nu poate ajunge. Îi urăsc pe cei de la Voyo pen­tru că îmi cer bani pen­tru a vedea orice răhățel de clip video, iar acum îi urăsc și mai mult pen­tru că vor să închidă Vplay.ro. Dar insis­tența lor e acoper­ită legal și nu pot să protestez cu voce tare, pen­tru că aș protesta împotriva legii, toc­mai eu care scriu aici, chiar pe acest blog, că legea nu e respec­tată în țara asta.

Din­tre toate legile, cea cu drep­turile de autor în muz­ică și film mi se pare cea mai insu­porta­bilă. Nu prea reușeam să găs­esc argu­mentele care să-mi explice aver­si­unea, poate doar fap­tul că inven­ta­torii nu ben­e­fi­ci­ază nici pe departe de ast­fel de trata­ment — nu plătesc drep­turi de autor de fiecare dată când folos­esc aspi­ra­torul sau auto­mo­bilul sau atâtea alte lucruri utile — și că nu văd de ce atâtea drep­turi și atâția bani pen­tru un artist, în timp ce ști­ința nu primește nici un sfert din această recunoșt­ință mate­ri­ală. Ca să nu mai spun că foarte mulți din­tre cei ce pretind bani nici nu pot fi con­sid­er­ați artiști.

Răspun­sul îndoielii mele a venit de curând. Ascul­tam radioul în timp ce pregăteam ceva de mân­care, era o emi­si­une despre mon­den­ități și mă gân­deam să schimb pos­tul, pen­tru că nu mă intere­sează genul ăsta de infor­mații. Până să fac asta, ocu­pat fiind cu învâr­ti­tul în tigaie, o dom­niță foarte emoțion­ată și pasion­ată de subiectele pe care le aborda, ne‑a povestit tuturor cum că Bey­oncé este foarte atentă cu hainele sale de scenă. Cu titlu de exem­plu repor­ter­ița ne‑a povestit că juna cân­tă­toare a plătit o sută de mii de dolari pe un nou cos­tum de scenă, for­mat dintr‑o pereche de colanți și un sutien. Apoi a mai cumpărat o geantă de o sută cin­cizeci de mii de dolari, iar pen­tru iubitul ei a cumpărat o mașină de două mil­ioane de dolari.

Indifer­ent ce mi-ați spune, indifer­ent cât de bine ar cânta, nu mi se pare nor­mal să dis­pui de sumele astea de bani pen­tru un sim­plu shop­ping. Lumea artis­tică — o anu­mită parte a ei — a ajuns prea departe. O armată de man­ageri, coafeze și manichi­uriste per­son­ale încasează sume incred­i­bile în jurul unei ast­fel de per­son­ulități, doar pen­tru că noi tre­buie să plă­tim pen­tru orice spec­ta­col, clip sau mp3. Nu mi se pare moral să încasezi bani din repetarea aceluiași act artis­tic. De aia am să declar răspi­cat: legea asta am s‑o încalc ori de câte ori am să pot s‑o fac fără să fiu prins!

Crăpi Voyo!  😆


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Ionut

    Foarte tare :)) Fiecare cu modul lui de gandire.

  2. Sorin Sfirlogea

    Con­cluzia mea: let's agree to dis­agree 😉
    Eu vorbesc despre schim­barea soci­etății, voi (Alice și Augustin) despre cea exis­tentă, ca fiind dată și imposi­bil de mod­i­fi­cat. Din punct de vedere prac­tic, la scara exis­tenței noas­tre, prob­a­bil aveți drep­tate. Privind însă la scara isto­riei, la ce a creat banul ca uni­tate de măsură a val­orii, cred că eu am drep­tate. Din păcate nu voi putea nicio­dată demon­stra asta. Așa că îmi șterg con­tul de Vplay și încep să plătesc la Voyo ca să par­ticip ast­fel la selectarea val­o­rilor mon­di­ale :)) Just kid­ding…

  3. Alice

    În această clipă, visul unui copil moare. Pen­tru că părinţii săi îi spun că va muri de foame cu arta sa. Pen­tru că oamenii nu sunt dis­puşi să plătească pen­tru munca sa.
    Poate fi băiatul tău sau fiica pri­etenu­lui tău.

    • Sorin Sfirlogea

      Eu spun că nu sunt dis­pus să plătesc la infinit pen­tru o sin­gură muncă. De ce ți se pare difer­ită arta de ști­ință? Cum ar fi să îți spun că tre­buie să‑i dai bani urmașilor lui Edi­son de câte ori aprinzi becul?

      Visul care moare, copilul… astea‑s tehnici de per­sua­si­une, nu argu­mente. Dă-mi o sep­a­rație clară între artă și gunoi și sunt dis­pus să plătesc arta, nu gunoiul. Dar dacă le amesteci și încerci să mi le vinzi la pachet și-mi spui că banul e difer­enți­a­torul, atunci sigur gunoiul e cel care va câștiga. Pen­tru că pros­timea vrea gunoi. Pune-ți între­barea: cine ar fi fost Mozart dacă ar fi trăit într-un sis­tem bazat pe bani? Cine îi cumpăra munca? Câți l‑ar fi preferat în detri­men­tu­lui lui Guță sau al lui Justin Bieber? O mie de per­soane? Două mii? Cât să plătească acești puțini ca să supraviețuiască un geniu? Deci nu banul e măsura val­orii.

      Difer­enți­a­torul e edu­cația, pro­movarea ade­văratelor val­ori, fără lim­itări. Artis­tul tre­buie să mănânce, ok, înțe­leg. Un an, doi sau trei poate să facă bani din creația sa, dar apoi ar putea să fie lăsată liberă pen­tru oricine, în scop educa­tiv. Evi­dent mă refer la artele care se bazează pe redarea repet­i­tivă a actu­lui artis­tic: muz­ică, film, carte, fotografie.

      Ți se pare nor­mal să nu poți citi pe inter­net o carte a unui autor de mult dis­părut? Dacă pui un roman al lui Camil Petrescu pe net te trezești cu nu știu ce edi­tură care te dă în jude­cată că ei avea drep­turile de pub­li­care. Ce merit are edi­tura?

      În fine… aș putea con­tinua la infinit. Ideea fun­da­men­tală e totuși sim­plă: dacă folosim banul ca uni­tate de măsură a val­orii spir­i­tuale, să nu ne aștep­tăm la vreun fel de pro­gres.

      • Augustin Moga

        Nu există decât fix doi moti­vanți uni­ver­sali: banul și sexul (as in fuck­ing, not repro­duc­tion… sorry for being so spe­cific :-)). Aș zice c‑ar fi mai coșer să ne dorim o soci­etate care pro­gre­sează bazându-se pe primul din­tre aces­tea.

        Nu există nici un mod de a decela care sunt „ade­văratele” val­ori cul­tur­ale ale unei soci­etăți. Tu și cu mine preferăm poate paharul de vin roșu c‑un Pink Floyd în sur­dină. Dar pe lângă noi doi mai sunt aprox­i­ma­tiv șapte mil­iarde de suflete‑n spe­cia pe care o pop­ulăm. Ce ne face să cre­dem că și aceste mil­iarde au ace­leași afinități ca și noi doi? Abso­lut nimic. Dacă la patru mil­iarde le place DJ Bobo atunci poate opți­unea lor dă măsura „ade­văratelor” val­ori. Nu? Dacă pleci în a demon­stra că există un sin­gur set de val­ori (pe care le botezi ade­vărate), o să sfârșești inevitabil cu tira­nia majorității. Și-atunci nu-ți rămâne decât să accepți gunoiul pros­timii, ca să folos­esc expri­marea ta, ca măsură a ade­văratelor val­ori.

        Pe urmă… n‑avem de unde știi că Mozart, Shake­speare, etc. sunt cele mai grozave genii care s‑au năs­cut vre­o­dată. Sunt doar cei mai buni din­tre cei care au supraviețuit sis­temu­lui de selecție spe­cific vremilor lor. Poate alte genii, încă și mai mari, au rămas anon­imi neînsem­nați pen­tru că nu au cunos­cut pe cine tre­buie la curtea regelui sau n‑au cân­tat ode zeu­lui zilei. Poate‑n bib­lioteca de la Alexan­dria au ars cărți de-o-nsemnătate mai mare decât Bib­lia. N‑avem de unde știi. Ideea e că orice mod de triere alegi, n‑ai cum dovedi că e cel care-ți pro­duce max­imul de genii per uni­tate de timp. Banul s‑ar putea să fie la fel de bun pre­cum ori­care altul.

        În sfârșit, că prea mă-ntind, uite aci un exem­plu: Cărți impor­tante ale Lumii Occi­den­tale (http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Books_of_the_Western_World). Fiecare din cărțile aces­tea sunt ade­vărate neste­m­ate ale cul­turii umane (a celei occi­den­tale, cel puțin) și cred că toate sunt în dome­niul pub­lic, deci procur­abile cvasi-gratuit, fără a nece­sita o plată a drep­turilor de autor. Ei bine, câți oameni le-au citit pe toate (sau măcar pe o majori­tate a lor)? Eu pun pariu pe oricât că e un pro­cent infim din pop­u­lație (sub 0,001%) care se poate lăuda cu o ast­fel de per­for­manță. Ce vreau să spun: nu-mi pare că banii ar fi pied­ica prin­ci­pală din calea cul­turii; mai degrabă e însăși natura umană, care pur și sim­plu nu pare a avea o nevoie exis­tențială pen­tru cul­tură.

  4. Augustin Moga

    Cam șubred argu­ment ăsta cu extravaganțele‑n materie de shop­ping ale artiștilor ca jus­ti­fi­care a pira­teriei dig­i­tale. Dacă nu-ți place com­por­ta­men­tul (pe scenă sau în afară) unui artist ar tre­bui să‑l penal­izezi prin ne-cumpărarea pro­ducți­ilor sale și atât. (Cum, îmi închipui, faci cu pro­dusele Coca-Cola, de exem­plu.) Dar NU ar tre­bui ca în ace­lași timp să dai bani altora care piratează cu bună ști­ință artistu‑n c'estiune. Nu‑i okay.

    Ideea e că banii sunt cel mai efi­cient instru­ment de „vot” — încu­ra­jezi activ­itățile pe care alegi să‑i chel­tui (deci și ile­gal­itățile pe care, înţe­leg, le fac cei de la Vplay.ro), des­cu­ra­jezi cele de la care te abții. It's that sim­ple!

    ps/ Ca fapt divers, ar fi fost mai bine dacă Bey­once în loc să fi investit cele două mil­ioane într‑o mașină ar fi cumpărat opera asta de artă: http://www.bookofjoe.com/2007/01/etroits_sont_le.html ?

    • Sorin Sfirlogea

      Uite asta îmi place mie la tine, Augustin, că vii cu argu­mente, cu alte puncte de vedere. Pe bune, chiar îmi place.

      Care va să zică să nu dau bani. Corect, de alt­fel nici nu dau pe por­cării gen Bey­once. Doar că există niște nuanțe — în materie de muz­ică pot să hotărăsc, pen­tru că aud piesa la radio — e gra­tuit — apoi decid că vreau sau nu să cumpăr. Dar la film cum fac? Că nu mă lasă nimeni să‑l văd și pe urmă să decid dacă dau banii sau nu…

      În aproape ori­care artă, ai mai întăi posi­bil­i­tatea să apre­ciezi val­oarea și abia apoi să cumperi: pic­tură, sculp­tură, muz­ică. Doar în lit­er­atură și film ți se cere să dai banii înainte, fără să vezi nimic. Cum ar fi să cumperi un tablou acoperit cu o pânză și să ți se arate doar un colț, apoi să ți se spună: dă banu' dacă vrei să‑l vezi tot!

      • Alice

        Ba şi în lit­er­atura şi film poţi apre­cia. Cu condiţia să mai fi citit, vizionat ceva la viaţa ta. Ştiu, e mai greu prima oară. Dar aşa se formează spir­i­tul critic. Văzând, plăcând-neplăcând. Doar că tre­buie să accepşi că în lit­er­atură şi film îţi antrenezi şi alte simţuri, alte judecăţi, nu doar acela de a vedea. Când vrei să ajungi într-un loc, ghin­ion, plăteşti bile­tul de drum. Nu prea ştii întot­deauna ce te aşteaptă acolo. Nu‑l vezi încă şi totuşi porneşti într-acolo. Expe­rienţa ta de om te lasă să-ţi imag­inezi. Iar alte­ori tre­buie să te laşi con­dus. Ce farmec ar avea dacă am ştii totul dinainte.

        • Sorin Sfirlogea

          Fru­moasă argu­men­tație. Demnă de o cauză mai bună. Doar că de o parte avem dor­ința de cul­tură, setea de a citi, de a auzi și de a vedea, iar de partea cealaltă avem prof­i­tul. Vrei cul­tură? Marcă banu'! Alt­minteri, niet kul­tura!

          Să zicem că n‑am bani de con­turi la Voyo și nici de DVD-uri cu filme cele­bre. Dar aș vrea să aflu, să văd, să aud. Nu cer chestii luxoase, doar acces la spir­i­tu­al­i­tate, ca să îmi îmbogățesc mintea și să nu devin un alt auro­lac cretinoid. Nu se poate pen­tru că n‑am plătit prețul călă­to­riei spre necunos­cut? Asta e lumea pe care ne‑o dorim?

          Nu sunt social­ist. Când vine vorba de cul­tură, ismele sunt nerel­e­vante. Până la urmă doar edu­cația, deci cul­tura, ne mai poate scoate la liman. Dar dacă e pe bani… puțin prob­a­bil.

      • Augustin Moga

        Cărți, muz­ică și filme (plus acces Inter­net) — toate sunt acce­si­bile prin inter­mediul bib­liotecii de cartier a orașu­lui în care stau (Toronto), pen­tru care plătesc indi­rect (taxe locale), deci am sen­za­ția că‑s gra­tu­ite :-). Nu sunt neapărat ultimele apariții, dar au o selecție destul de decentă.

        Pe urmă sunt pos­turile radio/TV gra­tu­ite, unde pot avea acces la o oare­care selecție (de obi­cei nu pe gus­tul meu) audio/video, presărată gen­eros cu reclame com­er­ciale.

        M‑aș feri însă să amestec arta (tablouri, sculp­turi, etc.) cu diver­tis­men­tul (cărți, muz­ică, filme). La cea din­tâi e, de reg­ulă, vorba de uni­cate în timp ce la cea din urmă se com­er­cial­izează copii. Ca atare, prețurile sunt diferite, și „asig­urările” că chiar cumperi ceea ce vrei sunt diferite. (Deși… când mă uit la ches­tia aia declarată operă de artă din link-ul pe care l‑am lăsat mai sus… parcă-mi vine a crede că s‑a făcut de cineva legat la ochi :-)… unde mai pui că cică a costat mil­ioane!)

        În sfârșit, mie-mi pare că atunci când cumperi o copie de ceva (carte, film, cân­tec) cumperi mai degrabă drep­tul de a‑l con­suma oricând (și ori de câte ori), decât pe acela de a avea acces la întreg.

        • Sorin Sfirlogea

          Copia unui film pe care o cumpăr pen­tru mine este orig­i­nalul, la fel ca un tablou. Nu mă intere­sează tru­fia de a fi unic pos­esor, ca în cazul pic­turilor cele­bre, ci acce­sul la artă. Dacă elimin dor­ința de exclu­siv­i­tate și păstrez doar setea de cul­tură, cred că un DVD cu un film care costă peste 20€ e un preț prea mare față de un bilet la cin­ema, care e 2–3€. Plătesc de zece ori mai mult pen­tru că pot să revăd fil­mul ori de câte ori vreau. Ce efort face artis­tul în acest caz? Zero. Sim­plul replay îi dă drep­tul la o taxă supli­men­tară.

          Ce ai spune despre o lim­ită max­imă a câș­tig­urilor din film? Dacă ai un venit de un mil­ion de euro pe an (ca să pro­nunț o cifră), pro­ducți­ile care au creat ven­i­tul devin gra­tu­ite pen­tru pub­lic. Îi e de ajuns artis­tu­lui dacă primește un mil­ion pe an? Nu? De ce? Nu poate să-și cumpere mașină de două mil­ioane?

          (Mă bat, nu mă las, că dacă învingi tu, tre­buie să-mi cumpăr cont la Voyo… și nu vreau :lol:)

          • Augustin Moga

            Deschizi o cutie a Pan­dorei… Dacă e să lim­itezi câș­tig­urile maxime într‑o indus­trie (film), de ce nu ai face la fel și pen­tru altele? Sau, de ce nu?, pen­tru orice câștig pe care‑l pro­duce cineva vre­o­dată.

            Închipuieți urmă­torul sce­nariu: cal­culezi care e cîș­tigul mediu la nivel de comu­ni­tate (oraș, țară, alianță, glob) și decretezi apoi că orice venit care este peste dublul aces­tei sume se impozitează 100% — adică‑l ia mult-iubitul nos­tru Stat întru pro­movarea scop­urilor declarate nobile de însăși comu­ni­tatea cu pric­ina. Crezi c‑ar putea funcționa un ast­fel de aran­ja­ment? Eu am maaari dubii. O ast­fel de soci­etate ar aduce mai degrabă a social­ism ști­ințific decât a cap­i­tal­ism, ca atare m‑aș aștepta s‑apară carențele ce au dus la eșecul colosal al celei din­tâi filo­zofii.

            Eu cred că e bine să existe mira­jul câș­tigu­lui nelim­i­tat, chiar dacă poate gen­era per­son­aje pre­cum Salam și Copilul Min­une. Asta e! Pe lângă ei mai pro­duce și câte un Edi­son șau un Jobs, așa că per total aș zice că‑i okay.

            ps/ DVD-ul ăla de peste 20€, va să fie sub 5€ peste un an de zile. Deci prețul său include și „taxa de nerăb­dare”… care-ți rămâne ție să decizi de vrei a o plăti sau nu. 🙂

  5. Alice

    Să luăm un exem­plu, hai două, ca să pri­cep şi eu, te rog.
    Ex1. Eşti Lars von Trier sau pro­ducă­torul lui şi faci Dogville.
    Ai adus nişte bani de acasă sau de la bancă şi ai cam vrea să‑i recu­perezi, even­tual să-ţi rămână şi ceva de buzu­nar, ca să mai ai chef să faci şi Melan­cho­lia. Cam cum să facem?
    (merge şi cu Mungiu/Dupa dealuri)
    Ex2. Eşti Aurel Stroe, de prefer­inţă în viaţă. Scrii o sim­fonie. Întîm­plă­tor, cam tot ceea ce ai com­pus ţine de dome­niul ino­vaţiei com­pon­is­tice. Că aşa eşti tu, atins de geniu, dar mai vrei să şi trăieşti. Cam cum să facem?

    • Anto

      Facem asa: astep­tam ca providerii de net sa riste sa piarda niste cli­enti, oprind acce­sul catre vplay si restul de aseme­nea, torenti si dc++, de la sine sau obligati. Apoi astep­tam cam un an asa sa apara itunes movies in RO, Hulu ori voyo sa-si imbunatateasca con­sis­tent con­tin­u­tul. In tim­pul asta vedem filmele doar la cin­ema. Apoi, ori apare con­tinut de cal­i­tate la pret decent, rapor­tat la put­erea de cumparre din RO ori inver­cam din nou sa gasim alter­na­tivele actuale. Nici noi n‑o sa ne sin­u­ci­dem daca timp de un an nu avem acces la con­tentul din prezent, pre­cum nici Lars nu cred ca era atat de afec­tat de incasar­ile ce‑i scadeau din cauza pira­teriei din RO, atata timp cat se mar­jeaza pe prof­i­tul facut in primul week­end de prezentare in cin­ema, apoi inca doar cat­eva si un 5% din ce se vin­dea apoi pe DVD/BR. Cineva tre­buie sa rupa pisica si n‑o vor rupe cei care au acce­sul facil de acum.

    • Sorin Sfirlogea

      Am și eu o opinie: cum ar fi dacă am pro­ceda ca la paten­tele de medica­mente? Un an de zile îți vinzi pro­ducția pe bani, iar după un an intră în pat­ri­mo­niul cul­tural gen­eral și e liberă pen­tru toată lumea. Că nici tu — Lars von Trier — cât ai fi tu de dat drac­u­lui de tal­en­tat, nu te-ai năs­cut cu cul­tura de la mama și de la tata. Ți-ai format‑o citind cărți, văzând filme și piese de teatru, ascultând muz­ică, care te-au destu­pat la creier și ți-au potențat pro­pria cre­ativ­i­tate. Adică munca altora te‑a for­mat și te‑a stim­u­lat. Și nu te pune nimeni să plătești pen­tru fap­tul că, datorită creației altora, poți la rân­dul tău să creezi. Cel mult ai plătit pen­tru vizionare sau audiție, dar nu pen­tru inspi­rație.

      Nu trăim sin­guri pe pământ, depin­dem unii de alții și răs­plata tal­en­tu­lui nu poate fi eternă. Oare câte drep­turi de autor se duc spre loazele putur­oase ale unor foste genii? Ce merite au ăia? Că au orig­i­nat din ovu­lul potrivit? De ce tre­buie să plă­tim la nes­fârșit ace­lași efort?

      Un alt unghi de a privi prob­lema: ca specie inteligentă, care își dorește pro­gre­sul spir­i­tual (cel puțin la nivel declar­a­tiv), de ce lim­ităm acce­sul la cul­tură, făcându‑l acce­si­bil doar celui ce poate să plătească?

      • Augustin Moga

        Fix aşa se şi-ntâmplă: orice creație (artă, ști­ință) intră‑n dome­niul pub­lic după o perioadă de timp. Din păcate, pen­tru cei avizi să con­sume pro­ducți­ile „la zi”, perioada asta de timp nu e de un an, cum sug­erezi, ci ceva de genul 50 sau 75 de ani (nu mai rețin exact, și-mi pare că diferă de la leg­is­lație la leg­is­lație, plus că se schimbă din când în când).

        Dacă crezi că e injustă o atât de lungă perioadă de pro­tecție a copyright-ului ar tre­bui să-ncerci a o schimba via reprezen­tanții pe care‑i ai în forurile leg­isla­tive (i.e. altă lege). Good luck with that! 🙂

        Alter­na­tiva e, desigur, să piratezi. Dar faci vic­time colat­erale, pen­tru că e imposi­bil ca în pro­ces să nu „moară” și artiști mai puțin cunoscuți cărora le tai orice șansă de a se auto-susține prin actul de creație artis­tic.

        Nu tre­buie să plătești la nes­fârșit pen­tru o creație artis­tică oare­care. Pur și sim­plu nu tre­buie să plătești nici­când, dacă nu vrei s‑o faci. Ai o alegere, care-ți aparține‑n total­i­tate, în acest pro­ces de con­sum pro­ducții artistice/divertisment.

        Cel puțin la nivel declar­a­tiv, toată leg­is­lația care ține de copyright/pantents/trademarks există pen­tru a încu­raja pro­gre­sul uman. (I.e. aduci moti­vația pen­tru artist/inventator/inovator de a crea.) Cât de efi­ciente sunt aceste legi e, desigur, un subiect de dis­cu­tat. Însă –dac-ar fi să facem cum zice popa, nu cum face el– schim­barea ar tre­bui să vină prin schim­barea leg­is­lației, nu prin pira­teriei. Prob­lema e că schim­batul legilor e un pro­ces atât de anevoios încât nu prea are nimeni moti­vația de a se-nhăma la așa ceva. Mult mai ușor c‑un uTor­rents, DC++, Vplay.ro, etc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu