Lungul drum al hainelor către dulap

Ca orice băr­bat care se apropie de cin­cizeci de ani și care a renunțat la boemia juve­nilă a dezor­dinii stu­di­ate, am dez­voltat și eu o formă de pedan­terie mas­culină în priv­ința obiectelor pe care le folos­esc zi de zi. Recunosc, scrupu­loz­i­tatea mea nu se extinde asupra tuturor aces­tora, ci mai cu seamă a celor ce-mi aparțin per­sonal prin uti­lizare — se știe că pos­esia reprez­intă 99% din drep­tul de pro­pri­etate. Pe de altă parte tre­buie să las loc pen­tru viitoare pedan­terii, ca o evoluție firească a metic­u­loz­ității speci­fice vârstei, alt­minteri ce tic­uri voi căpăta peste cinci ani sau peste zece?

Între toate obiectele asupra cărora se extinde actu­ala mea min­uțioz­i­tate, hainele ocupă un loc aparte. Și asta pen­tru un motiv foarte sim­plu — în ciclul uti­lizării lor zil­nice inter­vin inevitabil două etape care se sus­trag con­trolu­lui meu rig­uros: spălatul și căl­catul. Dacă prima oper­ație are un par­curs presta­bilit și pre­dictibil — pus în coșul de rufe, băgat în mașina de spălat, uscat — a doua conține o doză de incer­ti­tu­dine care se con­tra­pune fla­grant nevoii mele de orga­ni­zare. Și cum ambele etape intră în juris­dicția lui Car­men — eu fiind bucă­tarul fam­i­liei — în mod inevitabil apar incon­sis­tențe con­ju­gale.

În primul rând ar fi disponi­bil­i­tatea unui obiect de îmbrăcăminte. Nu știu dacă vă este cunos­cută sen­za­ția aia de dis­par­iție, când știi că ai dat la spălat de mult un tri­cou sau un pan­talon, dar e imposi­bil să‑l mai găsești. La rufe de spălat nu e. La uscat nu e. În coșul cu rufe de căl­cat nu e. Prin dulap nici atât. Nici în celălalt dulap. Pe măsură ce căutarea se derulează, crește în tine sen­ti­men­tul că acel obiect și nu altul era cel mai potrivit din punct de vedere ves­ti­men­tar pen­tru ziua care toc­mai începe. Desigur, există insti­tuția între­bării con­soartei. Pen­tru cei care înțe­leg cum funcționează o căs­ni­cie nu mai e cazul să pre­cizez că în nouă cazuri din zece primești un răspuns din cat­e­go­ria: da' de ce îți tre­buie toc­mai acum? îmbracă-te și tu cu altceva… Iar în restul de situ­ații ți se spune: de unde să știu eu? Nu este exact ceea ce ți-ai fi dorit să auzi — e ade­vărat — și nu face decât să spore­ască încăpățânarea de a‑l găsi. Eu însă nu cad în ast­fel de cap­cane ief­tine. Cu atât mai mult cu cât, la ora la care eu mă îmbrac, Car­men e undeva în drum spre ser­vici și nu răspunde la tele­fon când șofează nici s‑o pici cu ceară. Așa că fac ceea ce orice băr­bat cu per­son­al­i­tate ar face: mă îmbrac cu altceva din pro­prie iniția­tivă.

În cur­sul oper­ați­u­nii de îmbră­care există desigur momente de răscruce. Prob­a­bil cel mai impor­tant este cel al des­fac­erii șosetelor rulate: în acel moment devin ușor reli­gios și încep să mă rog pen­tru potrivirea celor două șosete, ști­ind că rata de divorț în rân­dul ciorăpărimii este una foarte ridi­cată. Dacă totuși nu am norocul de a se potrivi între ele, nu e totul pier­dut. Prima măsură de corecție este cât se poate de sim­plă — jumă­tate din ser­tarul meu de cio­rapi este plin cu șosete burlace, triste și des­perecheate, care abia așteaptă să fie recom­bi­nate cu cineva care măcar aduce cu mod­elul lor. Șansele de reușită nu sunt foarte mari, de aceea aproape întot­deauna se trece la etapa a doua: căutarea perechii potriv­ite între cele­lalte șosete rulate. Desfăcându-le, pot con­stata cu ușur­ință că există și alte cazuri de nepotrivire de model și car­ac­ter, dar nici unele nu sunt din cat­e­go­ria pe care o caut eu. Așa se ajunge la vari­anta dis­per­ată: caut prima pereche care are ace­lași model și mă rog să aibă o culoare care să nu mă forțeze să mă îmbrac cu altceva. Pen­tru necunoscă­tori, pot să dau și un sfat pri­ete­nesc: nu vă cumpărați doar câte o pereche de cio­rapi, ci câte șapte-opt, ca să creșteți șansele de a găsi două șosete iden­tice. Inteligent, nu?

Abia acum îmi dau seama că am sărit direct la îmbră­cat și am uitat momen­tul impor­tant al reîn­toarcerii hainelor în dulap. Metoda apli­cată de Car­men e foarte sim­plă: le pune sub formă de teanc pe fotoliul de la cal­cu­la­tor, adică locul meu preferat de acasă. Ca să mă pot așeza nu am decât opți­unea log­ică de a le pune la locul lor. Game, set and match pen­tru Car­men. Dar, în spir­i­tul mas­culin bine­cunos­cut, une­ori — spre întot­deauna — nu am chef exact în acel moment să ordonez haine, așa că am dez­voltat o tehnică sub­tilă de evitare: le iau de pe fotoliul meu și le pun pe cana­peaua din liv­ing, declar­ând ast­fel ferm că nu mă las manip­u­lat. Aparent învinsă de fer­mi­tatea prin­cipi­ilor mele, Car­men decide să le așeze ea în dulap. Și abia aici inter­vine deza­s­trul. O pre­cizare se impune: ca să-mi sim­plific viața mi-am împărțit sertarele dula­pu­lui de haine într-un mod ordo­nat — cio­rapii stau într-un loc, lenje­ria în altul, tri­courile sunt sep­a­rate de îmbrăcămintea sport pen­tru sală și de pija­male — bref, totul e așezat pe cat­e­gorii bine def­i­nite și abso­lut log­ice. Pen­tru mine. Pen­tru Car­men, nu prea. Așa că tre­buie din când în când să fac per­mutări de haine: să iau cio­rapii din­tre tri­couri, să scot pija­malele din­tre îmbrăcămintea de sport, să… Con­cluzia firească: mai bine mi le puneam sin­gur. Game, set and match Car­men.

Cu ultimele put­eri, sperând într‑o min­une, am aștep­tat un moment când con­soarta mea era bine dis­pusă și am avansat o prop­unere îndrăzneață: crezi că dacă aș pune etichete pe sertare, ai așeza hainele la locul lor? Car­men m‑a privit fugi­tiv și n‑a răspuns nimic. Eu, tenace în incoș­tiența mea, am insi­s­tat: să pun etichete la sertare? De data asta m‑a privit mai lung, ca și cum abia acum auzea gogomă­nia pe care o deb­itam și mi‑a răspuns clar­i­fi­ca­tor: cum vrei… Eșecul era total. Cu o ultimă sforțare dis­per­ată am pro­pus o vari­antă de com­pro­mis: de ce nu le lași pe cana­pea și le iau eu de acolo? Nici o reacție, oferta mea era insu­fi­cientă, mai tre­buia să pun ceva, dar nu puteam să cedez com­plet. Ce naiba, sunt băr­bat! Promit că nu durează mai mult de o săp­tămână până le pun la locul lor!

Am râs amân­doi. De mine.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihaela Cristea

    Min­unat! M‑am amuzat (am râs) și eu copios; … nu de altceva ci de „Lun­gul drum al hainelor către dulap”, de „momentele de răscruce” cu acce­si­bila apelare la religie, log­ică, pro­prie iniția­tivă … !
    Super, … felic­itări! / 5 steluțe …

    • Mihaela Cristea

      (Y) (Y) (Y) (Y) (Y)


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu