Lungul drum al hainelor către dulap

Ca orice băr­bat care se apro­pie de cinci­zeci de ani și care a renun­țat la boe­mia juve­nilă a dez­or­di­nii stu­di­ate, am dezvol­tat și eu o formă de pedan­te­rie mas­culină în pri­vința obiec­te­lor pe care le folo­sesc zi de zi. Recu­nosc, scru­pu­lo­zi­ta­tea mea nu se extinde asu­pra tutu­ror aces­tora, ci mai cu seamă a celor ce‐mi apar­țin per­so­nal prin uti­li­zare – se știe că pose­sia repre­zintă 99% din drep­tul de pro­pri­e­tate. Pe de altă parte tre­buie să las loc pen­tru vii­toare pedan­te­rii, ca o evo­lu­ție firească a meti­cu­lo­zi­tă­ții spe­ci­fice vâr­stei, alt­min­teri ce ticuri voi căpăta peste cinci ani sau peste zece?

Între toate obiec­tele asu­pra cărora se extinde actu­ala mea minu­ți­o­zi­tate, hai­nele ocupă un loc aparte. Și asta pen­tru un motiv foarte sim­plu – în ciclul uti­li­ză­rii lor zil­nice inter­vin ine­vi­ta­bil două etape care se sus­trag con­tro­lu­lui meu rigu­ros: spă­la­tul și căl­ca­tul. Dacă prima ope­ra­ție are un par­curs pres­ta­bi­lit și pre­dic­ti­bil – pus în coșul de rufe, băgat în mașina de spă­lat, uscat – a doua con­ține o doză de incer­ti­tu­dine care se con­tra­pune fla­grant nevoii mele de orga­ni­zare. Și cum ambele etape intră în juris­dic­ția lui Car­men – eu fiind bucă­ta­rul fami­liei – în mod ine­vi­ta­bil apar incon­sis­tențe con­ju­gale.

În pri­mul rând ar fi dis­po­ni­bi­li­ta­tea unui obiect de îmbră­că­minte. Nu știu dacă vă este cunos­cută sen­za­ția aia de dis­pa­ri­ție, când știi că ai dat la spă­lat de mult un tri­cou sau un pan­ta­lon, dar e impo­si­bil să‐l mai găsești. La rufe de spă­lat nu e. La uscat nu e. În coșul cu rufe de căl­cat nu e. Prin dulap nici atât. Nici în celă­lalt dulap. Pe măsură ce cău­ta­rea se deru­lează, crește în tine sen­ti­men­tul că acel obiect și nu altul era cel mai potri­vit din punct de vedere ves­ti­men­tar pen­tru ziua care toc­mai începe. Desi­gur, există insti­tu­ția între­bă­rii con­soar­tei. Pen­tru cei care înțe­leg cum func­țio­nează o căs­ni­cie nu mai e cazul să pre­ci­zez că în nouă cazuri din zece pri­mești un răs­puns din cate­go­ria: da' de ce îți tre­buie toc­mai acum? îmbracă‐te și tu cu alt­ceva… Iar în res­tul de situ­a­ții ți se spune: de unde să știu eu? Nu este exact ceea ce ți‐ai fi dorit să auzi – e ade­vă­rat – și nu face decât să spo­rească încă­pă­țâ­na­rea de a‐l găsi. Eu însă nu cad în ast­fel de cap­cane ieftine. Cu atât mai mult cu cât, la ora la care eu mă îmbrac, Car­men e undeva în drum spre ser­vici și nu răs­punde la tele­fon când șofează nici s‐o pici cu ceară. Așa că fac ceea ce orice băr­bat cu per­so­na­li­tate ar face: mă îmbrac cu alt­ceva din pro­prie ini­ția­tivă.

În cur­sul ope­ra­țiu­nii de îmbră­care există desi­gur momente de răs­cruce. Pro­ba­bil cel mai impor­tant este cel al des­fa­ce­rii șose­te­lor rulate: în acel moment devin ușor reli­gios și încep să mă rog pen­tru potri­vi­rea celor două șosete, ști­ind că rata de divorț în rân­dul cio­ră­pă­ri­mii este una foarte ridi­cată. Dacă totuși nu am noro­cul de a se potrivi între ele, nu e totul pier­dut. Prima măsură de corec­ție este cât se poate de sim­plă – jumă­tate din ser­ta­rul meu de cio­rapi este plin cu șosete bur­lace, triste și des­pe­re­che­ate, care abia așteaptă să fie recom­bi­nate cu cineva care măcar aduce cu mode­lul lor. Șansele de reu­șită nu sunt foarte mari, de aceea aproape întot­dea­una se trece la etapa a doua: cău­ta­rea pere­chii potri­vite între cele­lalte șosete rulate. Desfăcându‐le, pot con­stata cu ușu­rință că există și alte cazuri de nepo­tri­vire de model și carac­ter, dar nici unele nu sunt din cate­go­ria pe care o caut eu. Așa se ajunge la vari­anta dis­pe­rată: caut prima pere­che care are ace­lași model și mă rog să aibă o culoare care să nu mă for­țeze să mă îmbrac cu alt­ceva. Pen­tru necu­nos­că­tori, pot să dau și un sfat pri­e­te­nesc: nu vă cum­pă­rați doar câte o pere­che de cio­rapi, ci câte șapte‐opt, ca să creș­teți șansele de a găsi două șosete iden­tice. Inte­li­gent, nu?

Abia acum îmi dau seama că am sărit direct la îmbră­cat și am uitat momen­tul impor­tant al reîn­toar­ce­rii hai­ne­lor în dulap. Metoda apli­cată de Car­men e foarte sim­plă: le pune sub formă de teanc pe foto­liul de la cal­cu­la­tor, adică locul meu pre­fe­rat de acasă. Ca să mă pot așeza nu am decât opțiu­nea logică de a le pune la locul lor. Game, set and match pen­tru Car­men. Dar, în spi­ri­tul mas­culin bine­cu­nos­cut, une­ori – spre întot­dea­una – nu am chef exact în acel moment să ordo­nez haine, așa că am dezvol­tat o teh­nică sub­tilă de evi­tare: le iau de pe foto­liul meu și le pun pe cana­peaua din living, decla­rând ast­fel ferm că nu mă las mani­pu­lat. Apa­rent învinsă de fer­mi­ta­tea prin­ci­pi­i­lor mele, Car­men decide să le așeze ea în dulap. Și abia aici inter­vine dez­as­trul. O pre­ci­zare se impune: ca să‐mi sim­pli­fic viața mi‐am împăr­țit ser­ta­rele dula­pu­lui de haine într‐un mod ordo­nat – cio­ra­pii stau într‐un loc, len­je­ria în altul, tri­co­u­rile sunt sepa­rate de îmbră­că­min­tea sport pen­tru sală și de pija­male – bref, totul e așe­zat pe cate­go­rii bine defi­nite și abso­lut logice. Pen­tru mine. Pen­tru Car­men, nu prea. Așa că tre­buie din când în când să fac per­mu­tări de haine: să iau cio­ra­pii din­tre tri­co­uri, să scot pija­ma­lele din­tre îmbră­că­min­tea de sport, să… Con­clu­zia firească: mai bine mi le puneam sin­gur. Game, set and match Car­men.

Cu ulti­mele puteri, spe­rând într‐o minune, am aștep­tat un moment când con­soarta mea era bine dis­pusă și am avan­sat o pro­pu­nere îndrăz­neață: crezi că dacă aș pune eti­chete pe ser­tare, ai așeza hai­nele la locul lor? Car­men m‐a pri­vit fugi­tiv și n‐a răs­puns nimic. Eu, tenace în incoști­ența mea, am insis­tat: să pun eti­chete la ser­tare? De data asta m‐a pri­vit mai lung, ca și cum abia acum auzea gogo­mă­nia pe care o debi­tam și mi‐a răs­puns cla­ri­fi­ca­tor: cum vrei… Eșe­cul era total. Cu o ultimă sfor­țare dis­pe­rată am pro­pus o vari­antă de com­pro­mis: de ce nu le lași pe cana­pea și le iau eu de acolo? Nici o reac­ție, oferta mea era insu­fi­cientă, mai tre­buia să pun ceva, dar nu puteam să cedez com­plet. Ce naiba, sunt băr­bat! Pro­mit că nu durează mai mult de o săp­tămână până le pun la locul lor!

Am râs amân­doi. De mine.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Mihaela Cristea

    Minu­nat! M‐am amu­zat (am râs) și eu copios; … nu de alt­ceva ci de „Lun­gul drum al hai­ne­lor către dulap”, de „momen­tele de răs­cruce” cu acce­si­bila ape­lare la reli­gie, logică, pro­prie ini­ția­tivă … !
    Super, … feli­ci­tări! / 5 ste­luțe …

    • Mihaela Cristea

      (Y) (Y) (Y) (Y) (Y)


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu