Ca orice băr­bat care se apro­pie de cinci­zeci de ani și care a re­nun­țat la bo­e­mia ju­ve­nilă a dez­or­di­nii stu­di­ate, am dezvol­tat și eu o formă de pe­dan­te­rie mas­culină în pri­vința obiec­te­lor pe care le fo­lo­sesc zi de zi. Re­cu­nosc, scru­pu­lo­zi­ta­tea mea nu se ex­tinde asu­pra tu­tu­ror aces­tora, ci mai cu seamă a ce­lor ce-mi apar­țin per­so­nal prin uti­li­zare — se știe că po­se­sia re­pre­zintă 99% din drep­tul de pro­pri­e­tate. Pe de altă parte tre­buie să las loc pen­tru vi­i­toare pe­dan­te­rii, ca o evo­lu­ție fi­rească a me­ti­cu­lo­zi­tă­ții spe­ci­fice vâr­stei, alt­min­teri ce ti­curi voi că­păta peste cinci ani sau peste zece?

În­tre toate obiec­tele asu­pra că­rora se ex­tinde ac­tu­ala mea mi­nu­ți­o­zi­tate, hai­nele ocupă un loc aparte. Și asta pen­tru un mo­tiv foarte sim­plu — în ci­clul uti­li­ză­rii lor zil­nice in­ter­vin in­e­vi­ta­bil două etape care se sus­trag con­tro­lu­lui meu ri­gu­ros: spă­la­tul și căl­ca­tul. Dacă prima ope­ra­ție are un par­curs pres­ta­bi­lit și pre­dic­ti­bil — pus în co­șul de rufe, bă­gat în ma­șina de spă­lat, us­cat — a doua con­ține o doză de in­cer­ti­tu­dine care se con­tra­pune fla­grant ne­voii mele de or­ga­ni­zare. Și cum am­bele etape in­tră în ju­ris­dic­ția lui Car­men — eu fi­ind bu­că­ta­rul fa­mi­liei — în mod in­e­vi­ta­bil apar in­con­sis­tențe conjugale.

În pri­mul rând ar fi dis­po­ni­bi­li­ta­tea unui obiect de îm­bră­că­minte. Nu știu dacă vă este cu­nos­cută sen­za­ția aia de dis­pa­ri­ție, când știi că ai dat la spă­lat de mult un tri­cou sau un pan­ta­lon, dar e im­po­si­bil să‑l mai gă­sești. La rufe de spă­lat nu e. La us­cat nu e. În co­șul cu rufe de căl­cat nu e. Prin du­lap nici atât. Nici în ce­lă­lalt du­lap. Pe mă­sură ce că­u­ta­rea se de­ru­lează, crește în tine sen­ti­men­tul că acel obiect și nu al­tul era cel mai po­tri­vit din punct de ve­dere ves­ti­men­tar pen­tru ziua care toc­mai în­cepe. De­si­gur, există in­sti­tu­ția în­tre­bă­rii con­soar­tei. Pen­tru cei care în­țe­leg cum func­țio­nează o că­s­ni­cie nu mai e ca­zul să pre­ci­zez că în nouă ca­zuri din zece pri­mești un răs­puns din ca­te­go­ria: da’ de ce îți tre­buie toc­mai acum? îm­bracă-te și tu cu alt­ceva… Iar în res­tul de si­tu­a­ții ți se spune: de unde să știu eu? Nu este exact ceea ce ți-ai fi do­rit să auzi — e ade­vă­rat — și nu face de­cât să spo­rească în­că­pă­țâ­na­rea de a‑l găsi. Eu însă nu cad în ast­fel de cap­cane ieftine. Cu atât mai mult cu cât, la ora la care eu mă îm­brac, Car­men e un­deva în drum spre ser­vici și nu răs­punde la te­le­fon când șo­fează nici s‑o pici cu ceară. Așa că fac ceea ce orice băr­bat cu per­so­na­li­tate ar face: mă îm­brac cu alt­ceva din pro­prie ini­ția­tivă.

În cur­sul ope­ra­țiu­nii de îm­bră­care există de­si­gur mo­mente de răs­cruce. Pro­ba­bil cel mai im­por­tant este cel al des­fa­ce­rii șo­se­te­lor ru­late: în acel mo­ment de­vin ușor re­li­gios și în­cep să mă rog pen­tru po­tri­vi­rea ce­lor două șo­sete, ști­ind că rata de di­vorț în rân­dul cio­ră­pă­ri­mii este una foarte ri­di­cată. Dacă to­tuși nu am no­ro­cul de a se po­trivi în­tre ele, nu e to­tul pier­dut. Prima mă­sură de co­rec­ție este cât se poate de sim­plă — ju­mă­tate din ser­ta­rul meu de cio­rapi este plin cu șo­sete bu­r­lace, triste și des­pe­re­che­ate, care abia aș­teaptă să fie re­com­bi­nate cu ci­neva care mă­car aduce cu mo­de­lul lor. Șansele de re­u­șită nu sunt foarte mari, de aceea aproape în­tot­dea­una se trece la etapa a doua: că­u­ta­rea pe­re­chii po­tri­vite în­tre ce­le­lalte șo­sete ru­late. Desfă­cându-le, pot con­stata cu ușu­rință că există și alte ca­zuri de ne­po­tri­vire de mo­del și ca­rac­ter, dar nici unele nu sunt din ca­te­go­ria pe care o caut eu. Așa se ajunge la va­ri­anta dis­pe­rată: caut prima pe­re­che care are ace­lași mo­del și mă rog să aibă o cu­loare care să nu mă for­țeze să mă îm­brac cu alt­ceva. Pen­tru ne­cu­nos­că­tori, pot să dau și un sfat pri­e­te­nesc: nu vă cum­pă­rați doar câte o pe­re­che de cio­rapi, ci câte șapte-opt, ca să creș­teți șansele de a găsi două șo­sete iden­tice. In­te­li­gent, nu?

Abia acum îmi dau seama că am să­rit di­rect la îm­bră­cat și am ui­tat mo­men­tul im­por­tant al re­în­toar­ce­rii hai­ne­lor în du­lap. Me­toda apli­cată de Car­men e foarte sim­plă: le pune sub formă de teanc pe fo­to­liul de la cal­cu­la­tor, adică lo­cul meu pre­fe­rat de acasă. Ca să mă pot așeza nu am de­cât op­țiu­nea lo­gică de a le pune la lo­cul lor. Game, set and match pen­tru Car­men. Dar, în spi­ri­tul mas­culin bi­ne­cu­nos­cut, une­ori — spre în­tot­dea­una — nu am chef exact în acel mo­ment să or­do­nez haine, așa că am dezvol­tat o teh­nică sub­tilă de evi­tare: le iau de pe fo­to­liul meu și le pun pe ca­na­peaua din li­ving, de­cla­rând ast­fel ferm că nu mă las ma­ni­pu­lat. Apa­rent în­vinsă de fer­mi­ta­tea prin­ci­pi­i­lor mele, Car­men de­cide să le așeze ea în du­lap. Și abia aici in­ter­vine dez­as­trul. O pre­ci­zare se im­pune: ca să-mi sim­pli­fic viața mi-am îm­păr­țit ser­ta­rele du­la­pu­lui de haine într-un mod or­do­nat — cio­ra­pii stau într-un loc, len­je­ria în al­tul, tri­co­u­rile sunt se­pa­rate de îm­bră­că­min­tea sport pen­tru sală și de pi­ja­male — bref, to­tul e așe­zat pe ca­te­go­rii bine de­fi­nite și ab­so­lut lo­gice. Pen­tru mine. Pen­tru Car­men, nu prea. Așa că tre­buie din când în când să fac per­mu­tări de haine: să iau cio­ra­pii din­tre tri­co­uri, să scot pi­ja­ma­lele din­tre îm­bră­că­min­tea de sport, să… Con­clu­zia fi­rească: mai bine mi le pu­neam sin­gur. Game, set and match Carmen.

Cu ul­ti­mele pu­teri, spe­rând într‑o mi­nune, am aș­tep­tat un mo­ment când con­soarta mea era bine dis­pusă și am avan­sat o pro­pu­nere în­drăz­neață: crezi că dacă aș pune eti­chete pe ser­tare, ai așeza hai­nele la lo­cul lor? Car­men m‑a pri­vit fu­gi­tiv și n‑a răs­puns ni­mic. Eu, te­nace în in­coști­ența mea, am in­sis­tat: să pun eti­chete la ser­tare? De data asta m‑a pri­vit mai lung, ca și cum abia acum au­zea go­go­mă­nia pe care o de­bi­tam și mi‑a răs­puns cla­ri­fi­ca­tor: cum vrei… Eșe­cul era to­tal. Cu o ul­timă sfor­țare dis­pe­rată am pro­pus o va­ri­antă de com­pro­mis: de ce nu le lași pe ca­na­pea și le iau eu de acolo? Nici o re­ac­ție, oferta mea era in­su­fi­cientă, mai tre­buia să pun ceva, dar nu pu­team să ce­dez com­plet. Ce naiba, sunt băr­bat! Pro­mit că nu du­rează mai mult de o săp­tămână până le pun la lo­cul lor!

Am râs amân­doi. De mine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihaela Cristea

    Mi­nu­nat! M‑am amu­zat (am râs) și eu co­pios; … nu de alt­ceva ci de „Lun­gul drum al hai­ne­lor că­tre du­lap”, de „mo­men­tele de răs­cruce” cu ac­ce­si­bila ape­lare la re­li­gie, lo­gică, pro­prie inițiativă … !
    Su­per, … fe­li­ci­tări! / 5 steluțe … 

    • Mihaela Cristea

      (Y) (Y) (Y) (Y) (Y)


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.