Când am gus­tat prima dată ca­viar am fost te­ri­bil de dez­a­mă­git. Îmi amin­tesc că mă aș­tep­tam la o re­ve­la­ție gas­tro­no­mică, la un cu­tre­mur gus­ta­tiv, o ex­pe­riență care să-mi re­leve noi di­men­siuni ale ra­fi­na­men­tu­lui culi­nar. Dez­a­mă­gi­rea de a des­co­peri un gust re­la­tiv ba­nal, bun dar nu ex­cep­țio­nal, in­te­re­sant dar nu ex­tra­or­di­nar, m‑a ur­mă­rit o vreme, obli­gându-mă să-mi pun în­tre­bări des­pre su­per­la­ti­vele lu­mii în care tră­iam. Fu­se­sem în­doc­tri­nat vreme în­de­lun­gată — prin filme și cărți — că nu e ni­mic mai high-class și mai eli­tist de­cât ca­viar cu șam­pa­nie. Poate că am avut eu ghi­nio­nul de a gusta un ca­viar mai slab ca­li­ta­tiv, deși am mo­tive să cred că nu e ca­zul, însă im­pre­sia mea a ră­mas aceea a unor icre cu mofturi.

Ani după aceea am tot au­zit des­pre ast­fel de su­per­la­tive — cea mai bună ciorbă de bu­rtă, cel mai bun mu­șchi file, cele mai gus­to­ase pră­ji­turi — și m‑am fe­rit în­tot­dea­una să mai cred ast­fel de trâm­bi­țate ca­li­tăți. Am in­ves­ti­gat în­tot­dea­una jus­ti­fi­că­rile con­crete, ști­ind că lu­cru­rile nu sunt (aproape) nici­o­dată ceea ce par. La fel am pro­ce­dat și cu de­cla­ra­ți­ile de ori­gi­na­li­tate — dacă ar fi să po­me­nesc doar câte fe­luri de câr­nați ori­gi­nali de Pleș­coi am vă­zut și gus­tat, mi-ar tre­bui un ro­man în­treg ca să ex­plic cât de di­fe­rite erau în­tre ele ca gust, arome și prezentare.

Lesne de în­țe­les, deci, că atunci când am vă­zut de cu­rând borcane de muș­tar de Te­cuci am fost foarte scep­tic. Per­so­nal nu au­zi­sem de vreo ast­fel de spe­cia­li­tate te­cu­ceană (ul­te­rior am aflat că marca a apă­rut după ’90, ceea ce scuză într-un fel nești­ința mea), așa că mai în­tâi am tra­tat in­for­ma­ția drept un mar­ke­ting ieftin, din ca­te­go­ria “cel mai bun câr­nat de Pleș­coi”. O anume cu­ri­o­zi­tate m‑a fă­cut să cer­ce­tez to­tuși și m‑am ho­tă­rât să cum­păr. Con­se­cința? Am cum­pă­rat meze­luri nu­mai de dra­gul muș­ta­ru­lui, ca să am pre­text să‑l mă­nânc. E mi­nu­nat, nici prea acru, nici prea dulce și exact cât tre­buie de pi­cant pen­tru un muș­tar cla­sic. Bo­a­bele de muș­tar lă­sate în­tregi în pastă dau im­pre­sia de mici icre, care se sparg în gură eli­be­rând va­luri noi de aromă. Ce mai tura-vura, ca­viar de Te­cuci! De abia aș­tept să am pri­le­jul de a face un sos de muș­tar din el…

* * *

În­tâm­plă­tor, tot zi­lele tre­cute, am in­trat pe ted.com și am vă­zut ape­lul la sim­pli­tate al lui Pa­olo Car­dini. Și nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu mă gân­desc la muș­ta­rul de Te­cuci, sim­plu și bun, ca un re­per al unei co­mu­ni­tăți care ar pu­tea pros­pera doar prin stă­ru­ința de a aduce la per­fec­țiune un sin­gur lucru.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Anca Stefan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cristina

    Sunt mai multe firme din Te­cuci care fac mus­tar, toate sunt mai bune de­cat tot ce se ga­seste pe pi­ata. La Te­cuci a fost cea mai mare fa­brica de con­serve din S‑E Eu­ro­pei, si fa­bri­cu­tele res­pec­tive de mus­tar sint des­prinse tot din ve­chea fabrica.

  2. Anca Stefan

    Ma bu­cur sa aflu de la tine ca au ie­sit cu acest tip de mus­tar pe pi­ata na­tio­nala. Orice ga­la­tean iti poate spune ca mus­ta­rul de Te­cuci, chiar si in forma sa cea mai ieftina si sim­pla, fara bo­abe in pasta, e cel mai bun care exista in Ro­ma­nia. Ai tinde sa crezi ca exa­ge­reaza, dar nu. Sub­scriu in to­ta­li­tate, am in­cer­cat multe ti­puri, in­clu­siv fran­tu­zesti, dar tot dupa cel de Te­cuci oftam


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.