Românii se mândresc

Lucian Mân­druță este un jur­nal­ist destul de con­tro­ver­sat. Sunt unii care îl ridică în slăvi, alții care îl demo­nizează. Eu nu sunt în nici una din extreme, pur și sim­plu cred că e un om care are părți mai bune și altele mai puțin bune. Iar când privesc peisajul jur­nal­is­tic româ­nesc, Lucian mi se pare din ce în ce mai sim­patic și mai dig­er­abil. Asta ca să înțelegeți de ce îi citesc arti­colele, cele care apăreau în Dilema Veche sau în alte pub­li­cații. Ieri a scris un arti­col în Gân­dul, unde se vădește că — în ciuda numelui său — nu se prea mân­drește în stil auto­hton, națion­al­ist, cu țara sa.

Ideea gen­er­ală a arti­colu­lui este că, fără con­tribuția sem­ni­fica­tivă a altor nații care au tre­cut peste pămân­turile României, am fi fost mult mai săraci și mai triști. Și de aceea se cuvine ca la săr­bă­toarea noas­tră națion­ală să le mulțu­mim și lor pen­tru tot ceea ce au adău­gat României prin pri­ceperea și stăru­ințele lor, ade­sea mai temeinice decât ale local­ni­cilor. Sub­scriu la afir­mați­ile sale, care se învecinează cu gân­durile pe care le‐am expri­mat une­ori aici. M‐am plim­bat destul de mult timp prin Româ­nia, îndea­juns cât să pot spune cu sig­u­ranța pro­priei opinii că românilor le lipsesc operele colec­tive, cele care creionează cul­tura unui popor. Dim­potrivă, există o abun­dență de opere indi­vid­uale, sem­nă­tura unui indi­vid peste isto­rie, actul de voință sau orgoliul de a dăinui peste pro­pria exis­tență bio­log­ică. Bis­eri­cile și mână­stir­ile orto­doxe se încadrează pen­tru mine în această cat­e­gorie: fără voința uni­lat­er­ală și finanțarea unui cti­tor, nu le‐am fi avut nici pe ace­lea. Dim­potrivă, cetățile și orașele sunt opere colec­tive, ale mai mul­tor oameni, tra­ver­sând gen­er­ații, mar­când ast­fel o sem­nă­tură colec­tivă a unui popor matur din punct de vedere cul­tural.

Operele colec­tive ale României nu aparțin românilor. Cetățile tran­sil­vănene sunt fie săsești, fie ungurești. Cele din Moldova și Munte­nia sunt niște ruine și oricum, din ceea ce a rămas, nu demon­strează aceeași temeini­cie și rafi­na­ment pre­cum cele de peste Carpați. Orașele fru­moase al Tran­sil­vaniei — Sibiu, Sighișoara, Brașov, Cluj — nu sunt rodul cul­turii românești, ci a celei ger­mane și maghiare. Bis­eri­cile for­tifi­cate din Ardeal sunt un exem­plu viu de efort al unei întregi comu­nități de a clădi temeinic și de a adăuga dura­bil­ității pietrei o întreagă con­strucție de reg­uli morale și com­por­ta­men­tale, menite să inte­greze cu aceeași temeini­cie pe fiecare mem­bru al sat­u­lui în rân­dul civ­i­liza­ției din care se năs­cuse. Satul româ­nesc aut­en­tic, cel moldovean sau muntean, nu inte­grează pe nimeni în nici un fel, e doar o adună­tură de case înși­rate dezor­do­nat, pe ulițe ce șer­pui­esc inex­plic­a­bil și inutil, gru­pate în jurul unei bis­er­icuțe mod­este, unde oamenii se adună nu pen­tru a forma o comu­ni­tate, ci pen­tru a se închina unui stăpân.

Chiar și orașele înfru­musețate arhi­tec­tonic în sec­olul XIX și XX — Iași, București — au devenit remar­ca­bile prin con­tribuția unor arhitecți și con­struc­tori străini, francezi și ger­mani, imi­tați apoi de cei români. Sin­tagma de "Micul Paris" atribuită cândva Bucureștiu­lui e o dovadă clară a copierii unei cul­turi, în absența uneia orig­i­nale. În rest orașele moldovene șî muntene sunt de un urban­ism îndoiel­nic, o amestecă­tură de con­strucții lip­site de stil, între care găsești câte un conac vechi mai răsărit (din nou, o creație indi­vid­u­ală). Anii comu­nis­mu­lui au mătu­rat acest ghiveci stilis­tic și au recon­struit sovi­etic, egal­iza­tor și cubic, cartiere dor­mi­tor și cen­tre de oraș în stil stal­in­ist.

* * *

La arti­colul său, Lucian Mân­druță primește comen­tarii ale unor per­soane de pe Face­book, iden­ti­fi­ca­bile prin pro­pri­ile lor pagini. Și, așa cum mă și aștep­tam, ideea gen­er­ală care se desprinde din aceste comen­tarii este că afir­mați­ile lui sunt eronate. Modul în care este con­trazis e tipic româ­nesc: este cat­a­lo­gat bou, semi­doct și trimis la wikipedia ca să învețe isto­rie. Se pare că de acolo se adapă mințile lumi­nate ale României de azi. Apoi i se spune că toți cei care au con­tribuit la cul­tura României sunt de fapt români, doar că au altă orig­ine — asta e com­plet stu­pe­fi­ant, în ce fel ar fi putut fi sașii și ungurii Evu­lui Mediu con­sid­er­ați români? Prin fap­tul că au locuit pe un ter­i­to­riu care după câteva sute de ani a devenit al României? Am avut curi­oz­i­tatea să aflu cine sunt acești comen­ta­tori fer­venți (toți sunt mar­cați cu menți­unea top com­menter) și m‐am lămu­rit destul de iute.

Una este o dom­nișoară sau doamnă care e mil­i­tantă activă USL (pe pag­ina ei găs­esți trim­i­teri frecvente la Gâdea și Antena3, crit­ici vir­u­lente la adresa lui Băs­escu și a pedeliștilor), deci Gân­dul e un ziar indezirabil și oricine scrie în el tre­buie împroș­cat cu noroi. Alt per­sonaj nu are nici o con­tribuție pub­lică nota­bilă pe pag­ina sa — se remarcă doar imag­inea de pro­fil, care con­stă într‐un desen înfățișând trei dansatoare de cabaret ușor suprapon­derale, care își expun vaginul în tim­pul dan­su­lui (prob­a­bil opera vre­unui artist cunos­cut, dar nu iden­ti­fic autorul). Pri­etenii aces­tei per­soane, pe care o pre­supun a fi de sex fem­i­nin, sunt alte dom­nișoare cu poze de pro­fil stu­di­ate, unele chiar cu tentă sexual‐provocatoare, genul pe care îl desem­nează ter­menul de pițipoancă. Unul din comen­tari­ile aces­tei per­soane îi amintește lui Mân­druță despre episo­dul infi­delității sale sur­prinse de paparazzi — foarte intere­sant apelul la moral­i­tate al cuiva care se definește prin trei vagin­uri expuse și al cărei antu­raj (cel puțin pe Face­book) e ten­tat să‐și sub­lin­ieze latura mai puțin decentă. Al treilea per­sonaj pe care l‐am viz­itat nu avea pe pag­ina pub­lică decât răspun­surile sale la o sumă de între­bări, toate extrem de pro­funde și de serioase: Cine câştigă derby‐ul "mil­ionar­ilor" din Liga I, Vaslui — Steaua?, Cât costa benzina/motorina ultima oară când ați ali­men­tat?, Dacă aţi naufra­gia pe o insulă pustie, aţi ieşi în stradă ca să protes­taţi împotriva invalidării ref­er­en­du­mu­lui? (ultima e epocală, de unde stradă pe o insulă pustie?!?)

* * *

Ăstia sun­tem. Super­fi­ciali și proști, dar națion­al­iști con­vinși. Dis­per­area cu care ne agățăm de niște false val­ori naționale este sem­nul unei cul­turi neîn­te­meiate încă, a lip­sei unei iden­tități clare, care să se impună de la sine și să nu mai aibă nevoie de argu­mente. Fap­tul că ne agățăm de Mircea cel Bătrân, de Ște­fan cel Mare și de Brân­cuși ca să ne definim ca popor, ca să ne jus­ti­ficăm ca nați­une, sunt sem­nele lip­sei de temeini­cie cu care am tre­cut prin isto­rie. Para­doxal, ca să ne vin­decăm de metehnele noas­tre, ca să începem să clădim ceva trainic, tre­buie mai întâi să accep­tăm ade­vărul despre noi. Iar asta e — desigur — cel mai dureros. Atât de dureros încât cei mai mulți din­tre români refuză ade­vărul și se încăpățânează să se mân­drească cu niste real­izări care — din punct de vedere cul­tural — nu le aparțin.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Cirstoiu Radu

    Ade­varul e ca atunci cand esti ocu­pat con­stant, jefuit, dezbi­nat si cand pe ter­i­to­riul tau se dau con­stant razboaie e cam greu sa faci con­struc­tii marete.
    Ade­varul e ca in egipt faraonii s‐au pic­tat prin con­struc­tii dar con­struc­ti­ile au fost facute de …sclavi.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu