Românii se mândresc

Lu­cian Mân­druță este un jur­na­list des­tul de con­tro­ver­sat. Sunt unii care îl ri­dică în slăvi, al­ții care îl de­mo­n­i­zează. Eu nu sunt în nici una din ex­treme, pur și sim­plu cred că e un om care are părți mai bune și al­tele mai pu­țin bune. Iar când pri­vesc pe­i­sa­jul jur­na­lis­tic ro­mâ­nesc, Lu­cian mi se pare din ce în ce mai sim­pa­tic și mai di­ge­ra­bil. Asta ca să în­țe­le­geți de ce îi ci­tesc ar­ti­co­lele, cele care apă­reau în Di­lema Ve­che sau în alte pu­bli­ca­ții. Ieri a scris un ar­ti­col în Gân­dul, unde se vă­dește că — în ciuda nu­me­lui său — nu se prea mân­drește în stil autoh­ton, na­țio­na­list, cu țara sa.

Ideea ge­ne­rală a ar­ti­co­lu­lui este că, fără con­tri­bu­ția sem­ni­fi­ca­tivă a al­tor na­ții care au tre­cut peste pămân­tu­rile Ro­mâ­niei, am fi fost mult mai să­raci și mai triști. Și de aceea se cu­vine ca la săr­bă­toa­rea noas­tră na­țio­nală să le mul­țu­mim și lor pen­tru tot ceea ce au adă­u­gat Ro­mâ­niei prin pri­ce­pe­rea și stă­ru­in­țele lor, ade­sea mai te­me­i­nice de­cât ale lo­cal­ni­ci­lor. Sub­scriu la afir­ma­ți­ile sale, care se în­ve­ci­nează cu gân­du­rile pe care le-am ex­pri­mat une­ori aici. M‑am plim­bat des­tul de mult timp prin Ro­mâ­nia, în­de­a­juns cât să pot spune cu si­gu­ranța pro­priei opi­nii că ro­mâ­ni­lor le lip­sesc ope­rele co­lec­tive, cele care cre­io­nează cul­tura unui po­por. Dim­po­trivă, există o abu­n­dență de opere in­di­vi­du­ale, sem­nă­tura unui in­di­vid peste is­to­rie, ac­tul de vo­ință sau or­go­liul de a dă­i­nui peste pro­pria exis­tență bi­o­lo­gică. Bi­se­ri­cile și mâ­năs­ti­rile or­to­doxe se în­ca­drează pen­tru mine în această ca­te­go­rie: fără vo­ința uni­la­te­rală și fi­nan­ța­rea unui cti­tor, nu le-am fi avut nici pe ace­lea. Dim­po­trivă, ce­tă­țile și ora­șele sunt opere co­lec­tive, ale mai mul­tor oa­meni, tra­ver­sând ge­ne­ra­ții, mar­când ast­fel o sem­nă­tură co­lec­tivă a unui po­por ma­tur din punct de ve­dere cultural.

Ope­rele co­lec­tive ale Ro­mâ­niei nu apar­țin ro­mâ­ni­lor. Ce­tă­țile transil­vă­nene sunt fie să­sești, fie un­gu­rești. Cele din Mol­dova și Mun­te­nia sunt niște ru­ine și ori­cum, din ceea ce a ră­mas, nu de­mon­strează ace­eași te­me­i­ni­cie și ra­fi­na­ment pre­cum cele de peste Car­pați. Ora­șele fru­moase al Transil­va­niei — Si­biu, Si­ghi­șoara, Bra­șov, Cluj — nu sunt ro­dul cul­tu­rii ro­mâ­nești, ci a ce­lei ger­mane și ma­ghiare. Bi­se­ri­cile for­ti­fi­cate din Ar­deal sunt un exem­plu viu de efort al unei în­tregi co­mu­ni­tăți de a clădi te­me­i­nic și de a adă­uga du­ra­bi­li­tă­ții pie­trei o în­treagă con­struc­ție de re­guli mo­rale și com­por­ta­men­tale, me­nite să in­te­greze cu ace­eași te­me­i­ni­cie pe fi­e­care mem­bru al sa­tu­lui în rân­dul ci­vi­li­za­ției din care se năs­cuse. Sa­tul ro­mâ­nesc au­ten­tic, cel mol­do­vean sau mun­tean, nu in­te­grează pe ni­meni în nici un fel, e doar o adu­nă­tură de case în­și­rate dez­or­do­nat, pe ulițe ce șer­pu­iesc in­ex­pli­ca­bil și inu­til, gru­pate în ju­rul unei bi­se­ri­cuțe mo­deste, unde oa­me­nii se adună nu pen­tru a forma o co­mu­ni­tate, ci pen­tru a se în­china unui stăpân.

Chiar și ora­șele în­fru­mu­se­țate ar­hi­tec­to­nic în se­co­lul XIX și XX — Iași, Bu­cu­rești — au de­ve­nit re­mar­ca­bile prin con­tri­bu­ția unor ar­hi­tecți și con­struc­tori stră­ini, fran­cezi și ger­mani, imi­tați apoi de cei ro­mâni. Sin­tagma de “Mi­cul Pa­ris” atri­bu­ită cân­dva Bu­cu­rești­u­lui e o do­vadă clară a co­pi­e­rii unei cul­turi, în ab­sența uneia ori­gi­nale. În rest ora­șele mol­do­vene șî mun­tene sunt de un ur­ba­nism în­do­iel­nic, o ames­te­că­tură de con­struc­ții lip­site de stil, în­tre care gă­sești câte un co­nac vechi mai ră­să­rit (din nou, o cre­a­ție in­di­vi­du­ală). Anii co­mu­nis­mu­lui au mă­tu­rat acest ghi­veci sti­lis­tic și au re­con­struit so­vi­e­tic, ega­li­za­tor și cu­bic, car­ti­ere dor­mi­tor și cen­tre de oraș în stil stalinist.

* * *

La ar­ti­co­lul său, Lu­cian Mân­druță pri­mește co­men­ta­rii ale unor per­soane de pe Fa­ce­book, iden­ti­fi­ca­bile prin pro­pri­ile lor pa­gini. Și, așa cum mă și aș­tep­tam, ideea ge­ne­rală care se des­prinde din aceste co­men­ta­rii este că afir­ma­ți­ile lui sunt ero­nate. Mo­dul în care este con­tra­zis e ti­pic ro­mâ­nesc: este ca­ta­lo­gat bou, se­mi­doct și tri­mis la wi­ki­pe­dia ca să în­vețe is­to­rie. Se pare că de acolo se adapă min­țile lu­mi­nate ale Ro­mâ­niei de azi. Apoi i se spune că toți cei care au con­tri­buit la cul­tura Ro­mâ­niei sunt de fapt ro­mâni, doar că au altă ori­gine — asta e com­plet stu­pe­fi­ant, în ce fel ar fi pu­tut fi sa­șii și un­gu­rii Evu­lui Me­diu con­si­de­rați ro­mâni? Prin fap­tul că au lo­cuit pe un te­ri­to­riu care după câ­teva sute de ani a de­ve­nit al Ro­mâ­niei? Am avut cu­ri­o­zi­ta­tea să aflu cine sunt acești co­men­ta­tori fer­venți (toți sunt mar­cați cu men­țiu­nea top co­m­men­ter) și m‑am lă­mu­rit des­tul de iute.

Una este o domni­șoară sau doamnă care e mi­li­tantă ac­tivă USL (pe pa­gina ei gă­sesți tri­mi­teri frec­vente la Gâ­dea și Antena3, cri­tici vi­ru­lente la adresa lui Bă­sescu și a pe­de­liș­ti­lor), deci Gân­dul e un ziar in­de­zi­ra­bil și ori­cine scrie în el tre­buie îm­proș­cat cu no­roi. Alt per­so­naj nu are nici o con­tri­bu­ție pu­blică no­ta­bilă pe pa­gina sa — se re­marcă doar ima­gi­nea de pro­fil, care con­stă într-un de­sen în­fă­țișând trei dan­sa­toare de ca­ba­ret ușor su­pra­pon­de­rale, care își ex­pun va­gi­nul în tim­pul dan­su­lui (pro­ba­bil opera vre­u­nui ar­tist cu­nos­cut, dar nu iden­ti­fic au­to­rul). Pri­e­te­nii aces­tei per­soane, pe care o pre­su­pun a fi de sex fe­mi­nin, sunt alte domni­șoare cu poze de pro­fil stu­di­ate, unele chiar cu tentă se­xual-pro­vo­ca­toare, ge­nul pe care îl de­sem­nează ter­me­nul de piți­poancă. Unul din co­men­ta­ri­ile aces­tei per­soane îi amin­tește lui Mân­druță des­pre epi­so­dul in­fi­de­li­tă­ții sale sur­prinse de pa­pa­ra­zzi — foarte in­te­re­sant ape­lul la mo­ra­li­tate al cuiva care se de­fi­nește prin trei va­gi­nuri ex­puse și al că­rei an­tu­raj (cel pu­țin pe Fa­ce­book) e ten­tat să-și sub­li­ni­eze la­tura mai pu­țin de­centă. Al tre­i­lea per­so­naj pe care l‑am vi­zi­tat nu avea pe pa­gina pu­blică de­cât răs­pun­su­rile sale la o sumă de în­tre­bări, toate ex­trem de pro­funde și de se­ri­oase: Cine câş­tigă derby-ul “mi­li­o­na­ri­lor” din Liga I, Va­slui — Steaua?, Cât costa benzina/motorina ul­tima oară când ați ali­men­tat?, Dacă aţi nau­fra­gia pe o in­sulă pus­tie, aţi ieşi în stradă ca să pro­tes­taţi îm­po­triva in­va­li­dă­rii re­fe­ren­du­mu­lui? (ul­tima e epo­cală, de unde stradă pe o in­sulă pustie?!?)

* * *

Ăs­tia sun­tem. Su­per­fi­ci­ali și proști, dar na­țio­na­liști con­vinși. Dis­pe­ra­rea cu care ne agă­țăm de niște false va­lori na­țio­nale este sem­nul unei cul­turi ne­în­te­me­iate încă, a lip­sei unei iden­ti­tăți clare, care să se im­pună de la sine și să nu mai aibă ne­voie de ar­gu­mente. Fap­tul că ne agă­țăm de Mir­cea cel Bă­trân, de Ște­fan cel Mare și de Brân­cuși ca să ne de­fi­nim ca po­por, ca să ne jus­ti­fi­căm ca na­țiune, sunt sem­nele lip­sei de te­me­i­ni­cie cu care am tre­cut prin is­to­rie. Pa­ra­do­xal, ca să ne vin­de­căm de me­teh­nele noas­tre, ca să în­ce­pem să clă­dim ceva trai­nic, tre­buie mai în­tâi să ac­cep­tăm ade­vă­rul des­pre noi. Iar asta e — de­si­gur — cel mai du­re­ros. Atât de du­re­ros în­cât cei mai mulți din­tre ro­mâni re­fuză ade­vă­rul și se în­că­pă­țâ­nează să se mân­drească cu niste re­a­li­zări care — din punct de ve­dere cul­tu­ral — nu le aparțin.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...