Lui Radu C. și tuturor celor care cred că istoria românilor este o scuză
De fiecare dată când vine vorba despre păcatele trecute ale românilor se găsește cineva care să amintească de ghinioanele noastre istorice, de neșansa de a ne fi aflat unde ne-am aflat, cotropiți, ocupați și jefuiți de toți cei din jur, care au profitat de bogățiile pământurilor noastre și de superioritatea lor numerică pentru a ne face mereu una cu pământul. Îmi amintesc că am auzit teoria asta încă din vremea școlii generale, când începusem să învăț istorie și mă întrebam — cu naivitate copilărească — ce-or fi avut cu noi turcii și tătarii și hunii și pecenegii și vizigoții, de numai pe noi ne-au urgisit și ne-au obidit, în timp ce pe polonezi, pe cehi și pe unguri i‑au lăsat în pace. Dilema mea era lesne explicată de istoria fabricată de comuniști, care ne învățau că ceilalți au fost protejați de vitejia cu care ne-am opus noi acestor hoarde distrugătoare. Noi eram la porțile dintre răsărit ale Europei și orice migrator neprietenos trebuia să intre pe la noi, ca să‑l întrebăm de sănătate. La adăpostul destoiniciei noastre Occidentul a înflorit liniștit, apărat cu prețul rănilor și sacrificiilor românești.
Doar că în ultimii douăzeci de ani istoria a început treptat să-și schimbe discursul și să admită că, pe ici-pe colo și anume prin părțile esențiale, a cam exagerat cu vitejia noastră. Cică trecerea migratorilor pe aici și nu prin altă parte avea oarece legătură și cu dezorganizarea statală, nu doar cu bogăția recoltelor. Că nu ne prea ridicam la luptă întotdeauna, ci doar din când în când luam furca, toporul sau coasa și stăteam în calea urgiei. Apoi, renumărându-ne victoriile de‑a lungul secolelor, ne ies cam puțintele ca să fim chiar așa de mândri de isprăvile noastre de arme. Că de fapt sunt multe bătălii pe care noi le declarasem drept mari victorii, dar care se văd nițel diferit dinspre cealaltă parte combatantă.
Dacă aveți curiozitatea să căutați pe Wikipedia lista domnitorilor Moldovei sau ai Țării Românești veți constata că nu apuca nici unul dintre ei să se prea învechească în scaun, că îl uzurpau alți români sau chiar îl scurtau de cap. Lesne de înțeles că nu prea era loc de construcții politice durabile și consistente. Neagu Djuvara ne explică — și are argumente serioase — că s‑ar prea putea ca familiile domnitoare din Moldova și Țara Românească să nici nu fi fost de origine locală, ci niscai cumani și pecenegi, rămași să domnească peste gloata locului după incursiunile lor vijelioase. Nu aș mira din cale afară să aibă dreptate. Dar teoria lui, deși aprig combătută de naționaliștii convinși (cum să fie cuman Basarab Întemeietorul!?! peste poate, monșer!), a reînviat altă scuză națională: au venit străinii și ne-au dezbinat, ne-au ținut în prostie și neștiință, n‑au clădit nimic pentru că nu voiau decât să ne jefuiască.
Covârșit de atâtea argumente în favoarea teoriei ghinionului geografico-istoric, mi-am pus o întrebare simplă: bun, ne-au cotropit, ne-au urgisit, ne-au jefuit, dar noi ce făceam în timpul ăsta? Răspunsul e destul de complicat și în același timp relativ simplu: otrăveam fântănile, pârjoleam grânele și ne retrăgeam în codri unde mai compuneam o doină de jale. Și așa s‑a născut și Miorița, balada păstorului care se resemnează în fața morții fără a încerca nici o replică, un fel de emblemă națională a atitudinii românești în fața unui destin potrivnic. Nu luptăm, nu ripostăm, nici măcar nu ne revoltăm. Acceptăm cu supunere și, eventual, încercăm un ultim compromis: să spui să mă-ngroape, pe-aici pe aproape.
Aș fi vrut să fi existat măcar o generație sacrificată pentru un ideal, fie el și greșit, un singur exemplu istoric major de revoltă generală, de solidaritate împotriva dușmanilor oricare ar fi fost aceia, o singură asumare colectivă a unei atitudini de răzmeriță împotriva nedreptăților, o singură dată când am avut curajul de a lua istoria în răspăr. Nu aș cere să fi fost victorioși, ci doar să ne fi ridicat toți ca unul și să spunem nu destinului pe care ni l‑au impus alții, plătind chiar și cu viața îndrăzneala de a ne opune. Nu s‑a întâmplat niciodată asta în decât în prezența unui lider providențial, care a trebuit să vină cu viziunea, cu planul, dar mai ales cu motivațiile necesare pentru a ridica plăieșii, că altminteri nu‑l urmau la luptă. De aici vine cultul nostru pentru câteva personalități istorice — Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș — care au avut viziunea unei soarte mai bune pentru români și au inspirat masele să‑i urmeze, adesea promițând ceva în schimb. Cel mai adesea s‑au găsit alții care să‑i piardă, iar scânteia spiritului lor nu a fost dusă mai departe de nimeni. Pentru că mămăliga românească nici nu explodează, nici nu mocnește timp îndelungat.
Marile popoare au avut cu totul alte istorii, mai cu seamă pentru că ei și le-au croit așa. După ce au construit un imperiu civilizator, care a stat la temelia mai multor popoare — cehii, slovacii, slovenii, ungurii, polonii* — germanii și-au asumat solidar național-socialismul lui Hitler, au crezut în destinul lor de popor ales să‑i conducă pe ceilalți și au încercat să implinească această viziune. Nu au anticipat până unde va ajunge un astfel de drum, nu cred că majoritatea germanilor a fost de la bun început încredințată că vor construi lagăre de exterminare pentru evrei și țigani, au avut probabil o viziune ceva mai puțin inumană asupra căilor de a‑și împlini menirea istorică. Lucrurile au alunecat treptat — istoria este plină de exemple în care intenții relativ bune au degenerat în atrocități reprobabile — și s‑au trezit puși în situația unei culpabilități generale. Și-au asumat‑o și pe asta, au pus capul în pământ și trăiesc și azi cu o jenă persistentă pentru faptele petrecute atunci, neîncetând să-și ceară scuze. Au ales altă cale pentru a domina Europa, una pașnică, dar nu mai puțin eficientă. Panzerele economiei germane strivesc astăzi sub șenilele productivității orice nu este la înălțimea standardelor lor.
Eroarea istorică a germanilor nu este decât una conjuncturală. În America anilor ’32–33 viitorul președinte Roosevelt era desemnat candidat al democraților la președinție în detrimentul lui Al Smith, un om care a dovedit ulterior că avea vederi mult mai favorabile față de politica lui Hitler. Imaginați-vă un al doilea război mondial cu americanii de partea germanilor sau măcar neutri — astăzi alții ar fi fost învingătorii și altfel ar fi fost scrisă istoria. Nu fac apologia hitlerismului, constat doar că istoria e întotdeauna favorabilă învingătorilor. Deplâng moartea atâtor oameni în lagărele de concentrare naziste, dar vă reamintesc de tragediile nativilor nord și sud-americani, uciși fără milă și cruțare de europenii civilizatori. În primul caz vorbim de holocaust, în al doilea trecem totul sub tăcere. Cum spuneam, istoria e scrisă de cei care înving.
Românilor le‑a lipsit exact această dimensiune istorică, această dorință de a conta la scara umanității. Românul este de profesie supraviețuitor. Soluțiile lui sunt individuale, dușmanii săi sunt ceilalți români, pentru că‑i fac competiție în lupta lui de a subzista. Politica lui merge și-așa e crezul național al românilor, descurcatul este profesia lor de bază. Nu s‑au încăpățânat niciodată să fie cei care dau tonul, pentru că ei cred cu tărie că nu‑s vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri. Preocupați prea mult să se adapteze istoriei, au uitat să își creeze una. N‑ar fi târziu nici acum, doar că trebuie să înceapă prin a‑și recunoaște greșelile din trecut pentru a putea spera că le vor îndrepta vreodată. Altminteri vor rămâne cu vanitatea argumentelor unei istorii dominată de ghinioane și malversațiunile dușmanilor, dar cu izmenele rupte în fund. Niște plângăcioși lipsiți de importanță.
PS Exact pe aceste slăbiciuni istorice se întemeiază construcția clasei politice actuale. Ei au înțeles că, orice porcării ar face, românii nu se vor uni niciodată cerându-le socoteală pentru faptele lor, ci se vor certa la nesfârșit între ei, numindu-se reciproc jigodii băsiste și pontaci ordinari. În vremea asta adevărații băsiști și pontaci jefuiesc liniștiți țara.
* Asimilez aici Austria civilizației germanice, deși cineva mai riguros din punct de vedere istoric ar putea obiecta că există diferențe semnificative — nu contest asta, dar pentru contextul argumentației mele nu mi se par importante.
9:12
Resemnarea mioritica este una dintre trasaturile definitorii ale romanilor. Expresia “asta este…” insotita de gestul ridicarii din umeri a neputinta este una din cele mai des intalnite in vorbirea curenta, dupa ce povestim cuiva despre un lucru rau care ni s‑a intamplat.