Cu mulți ani în urmă, pe când eram elev în clasa a patra la școala generală 147 (undeva prin Prelungirea Sălaj, la capătul Bucureștiului), unui profesor de muzică i‑a venit ideea mai puțin obișnuită de a organiza o orchestră de fluiere pentru orchestră simfonică. La magazinul Muzica se găseau de obicei fluierele tenor, destul de mici ca să încapă într-un ghiozdan școlăresc și destul și de ieftine — vreo patruzeci și cinci de lei — ca să și le permită orice părinte. A venit prin clase și ne‑a anunțat de inițiativa sa, invitându-ne să ne înscriem. Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cert este că m‑a mânat o curiozitate ce mă mai cutreieră și azi, uneori. Timp de doi ani, o dată pe săptămână, făceam repetiții la școală, interpretând piese mai mult sau mai puțin pionierești. Învățam muzică, spre norocul meu și spre disperarea familiei care trebuia să suporte exercițiile mele zilnice, nu tocmai lăudabile.
Am trecut prin multe chinuri și am pus multă strădanie ca să dobândesc o oarece abilitate de a cânta la fluier. Chiar și azi îmi mai amintesc câteva cântece, inclusiv digitația lor, chiar dacă n‑am mai pus mâna pe acest instrument de vreo treizeci de ani. Țin însă minte precis bucuria pe care o aveam atunci când reușeam să învăț încă un pasaj al unui cântec, mai ales dacă era complicat ca execuție și spectaculos ca interpretare. N‑am devenit niciodată un maestru al fluierului simfonic, dar cu siguranță acolo a început dragostea mea pentru muzică.
Au trecut ani și am ajuns la facultate. Fluierul simfonic era cam desuet și nu prea apreciat în rândul adolescenților, așa că îl îngropasem în amintirile copilăriei. Unii dintre colegii mei cântau la chitară și asta era foarte interesant — succesul la fete era mult îmbunătățit dacă zdrăngăneai decent — așa că am decis să învăț să cânt la acest instrument. Au trecut vreo treizeci de ani de atunci și nu m‑am despărțit de chitară, m‑a însoțit peste tot pe unde am mers. N‑am devenit un virtuos, n‑am luat niciodată lecții serioase, nu m‑au ajutat nici mâinile mele cu degete prea scurte pentru performanțe instrumentale. Am dobândit doar o oarecare îndemânare ce însoțește plăcerea de a cânta, iar unii sunt înșelați de această pasiune și mă cred mai bun instrumentist decât sunt în realitate.
V‑am spus povestea asta ca o introducere la filmul de mai jos, o poveste frumoasă despre cum dorința de a cânta poate trece peste orice obstacole, chiar și acela al sărăciei. Și despre faptul că muzica îți poate înfrumuseța sufletul, făcându‑l să surâdă. Arta se poate naște chiar și din resturile societății consumatoriste, iar dacă exprimarea ei nu este la înălțimea performanțelor unor instrumente adevărate, valoarea ei socială este infinit mai mare atunci când atinge sufletele unor copii ce trăiesc în marginea societății. Vă invit să ascultați muzică clasică, interpretată pe instrumente improvizate din resturi și să observați privirile copiilor din film. Comparați-le apoi cu privirile celor care cântă hip-hop în spatele blocurilor. Primii fac artă din gunoi. Ceilalți doar îl expun, cinic și dezesperant.
Lasă un comentariu