Am citit zilele astea un articol foarte interesant despre cultura politică a românilor, al cărui subiect — oligarhia politică și evoluția ei — aduce un punct interesant de vedere asupra structurii societății românești. Argumentele în favoarea acestui tip de cultură politică, în care cei conduși sunt într‑o relație de simbioză cu oligarhia conducătoare, sunt extrem de plauzibile, mai ales în perspectiva căutării unei soluții pentru reformarea clasei politice românești ((Pornesc de la premiza că cititorul meu va fi parcurs articolul pe care l‑am citat, pentru a înțelege exact referințele pe care le fac în continuare)).
Într-adevăr, privită în perspectivă istorică, oligarhia politică românească pare să fie modelul de organizare statală pe care românii îl preferă, judecând după lipsa oricăror mișcări serioase de contestare a clasei conducătoare. Românii nu par să își fi dorit vreodată să răstoarne “sistemul”, așa cum s‑a întâmplat prin revoluția franceză, poate și pentru că urbanismul (ca potențator al comunității sociale reformatoare) a fost mult întârziat în teritoriile românești ale mijlocului de secol XIX. Oligarhia feudală a fost atunci înlocuită treptat de “beizadelele” educate la Paris, contaminate de un spirit revoluționar care nu avea totuși substanța mișcărilor occidentale. Cu toate astea reformarea clasei conducătoare a fost benefică și a permis o nouă evoluție socio-politică, potențată și de apariția în fruntea noii oligarhii a unei case regale originând dintr‑o civilizație net superioară.
Fractura petrecută după al doilea răboi mondial a fost violentă. A doua reformare a clasei oligarhice nu s‑a mai făcut pe principiul evoluției istorice, ci prin promovarea originii sănătoase a noului conducător, ridicând din anonimat reprezentanții unei pături absolut needucate, dornică de a‑și asuma responsabilitățile guvernării, dar lipsită de competențele necesare exercitării puterii. Probabil că această schimbare politică radicală a fost cea care a sădit în cultura politică românească ideea că proveniența din popor este un argument valid și suficient pentru a accede la putere, abandonându-se orice urme de meritocrație.
Următoarea reformare — cea produsă de revoluția din ’89 — nu a fost una la fel de bruscă și de radicală, deși a creat aceste aparențe. Noua oligarhie post-decembristă nu este, de fapt, una nouă, ci aceeași cu cea comunistă, căreia i s‑au adăugat câteva elemente supraviețuind din clasa conducătoare interbelică: Coposu, Rațiu, Câmpeanu, Diaconescu. În spatele acestor vechi lideri s‑a format o filiație aparent ideologică, a unor personaje care s‑au revendicat pro-europene și pro-democrație: Tăriceanu, Antonescu, Patriciu. S‑a dovedit apoi că interesele lor erau mai degrabă de natură economică, iar acțiunile lor ulterioare (inclusiv alierea recentă cu PSD, dominat autoritar de reprezentanții oligarhiei comuniste) sunt argumente îndestulătoare pentru a dovedi falsitatea reformării pe care o propuneau. Singurul personaj care a avut o altă traiectorie este Băsescu, despre care am să-mi rezerv un articol viitor unde să pot dezbate mai pe larg personalitatea acestui individ politic remarcabil. Remarcabil înseamnă demn de a fi luat în seamă, nu neapărat în sens pozitiv.
Concluzia care se desprinde din această trecere în revistă a evoluției oligarhiei românești este că nu există o dorință reală a societății românești de a schimba acest model cultural, ci — așa cum excelent remarcă Alexandru Cabuz — doar o nemulțumire cauzată de lipsa de responsabilitate a clasei conducătoare. Acest șablon de gândire se potrivește perfect, de pildă, cu ideea că este acceptabil ca un primar, parlamentar sau ministru să fure, cu condiția de a presta și niște servicii sociale către comunitatea pe care o deposedează. Într-un anume sens românii admiră gesturile de forță, considerându-le un semn al competenței de conducător, chiar dacă ele se află în contradicție cu legea. Puterea de a transcende legii a fost și este un motiv de admirație în ochii românului, de la haiducul evului mediu târziu, până la parlamentarul sau primarul de azi. Probabil din acest motiv plagiatul lui Ponta este neimportant la nivelul societății românești, unde moralitatea gestului este puțin importantă, iar semnificația politică este aceea de putere de a face ceva ilegal sau imoral și a scăpa nepedepsit.
Revenind la tema celor zece la sută despre care vorbeam într‑o postare anterioară, această clasă pro-europeană s‑a cristalizat printr-un proces a cărui fermentație este de sorginte externă. Dorința de a implementa cultura politică europeană nu este intrinsecă societății românești, ci indusă unui grup social prin educație și contact cu lumea occidentală. Problema acestei subțiri clase de mijloc este că aspirațiile sale devin tot mai discordante atât cu interesele oligarhiei, cât și cu cele ale clasei conduse. În plus ea este nereprezentată politic, ceea ce crează o frustrare crescândă, ce conduce la adâncirea faliei dintre ea și restul populației, care se manifestă foarte pregnant în prezent prin scindarea în două tabere: pro-băsiști și anti-băsiști. De ce Băsescu și‑a legat numele de această clasă am să comentez în postarea promisă mai sus.
Rezultă din toate cele de mai sus că o transformare favorabilă acestei clase de mijloc (pe care o poate reclama din postura de motor al bunăstării economice) se poate obține prin doar două mijloace: fie se implică în educația claselor inferioare și încearcă să determine o reformare a oligarhiei politice prin voința maselor, fie se constituie într‑o nouă oligarhie și încearcă să obțină susținerea clasei conduse în detrimentul clasei conducătoare actuale.
(va urma)
15:12
Eu nu cred in acest 10%. Realist vorbind sunt cu mult sub 1% cei care au niste valori morale care se regasesc intr-un fel sau altul in Occidentul “evolut”. Iar in Occident se regasesc ca urmare a utilizarii fortei si coercitiei de secole, vezi povestile din satele sasesti, etc. In randul valorilor morale se numara cinstea, politetea, etc.
Vezi cazurile de cetateni ai unor state civilizate care cum vin in Romania in marea majoritate incep sa se comporte precum bastinasii (masina parcata pe trotuar, eventual un SUV, spagi, etc). Acasa n‑ar trece de 50km/h in localitate, aici stiu ca se rezolva cu 1–200 de lei.
Iar cultura politica oricum nu e ceva de masa, vezi tari ff civilizate precum Austria care au votat cu Haider + alte exemple.
Concluzia mea e ca mentalitatea unei natii nu o schimba clasa politica care se trage din ea ci institutiile functionale si mai ales biciul. Un bici drept (legea), nu biciul aplicat mujicilor. Si asta se va intampla dupa vreo 100–200 de ani de politie si justitie functionale.
Cum ajungem sa avem politie si justitie => probabil alti zeci de ani de eforturi, de pasi marunti in directia cea buna.
10:12
Exista in mentalitatea romaneasca notiunea “de‑l nostru” care ma dispera, si pana nu va disparea aceasta mentalitate este greu sa se insanatoseasca societatea romaneasca. Persoana care are primit acest atribut nu mai este supus legislatie in vigoare, are dreptul la orice.
7:12
Poate că nu ar fi atât de gravă absolvirea infracțiunii pe motivul apartenenței la grupul “nostru”, pe cât mi se pare de gravă fluiditatea componenței acestui grup. În organizațiile mafiote a fi “de-al nostru” este o regulă importantă care îți permite accesul la protecție și susținere, dar accesul în grup este bine definit și dificil de obținut. Pentru românii a fi “de-al nostru” nu are o definiție foarte clară, ci una ambiguă — azi poate fi parlamentarul pesedist, mâine cel pedelist sau oricine altcineva care promite să ofere avantaje celorlalți.