In Gre­cia an­tică sym­po­sium era o pe­tre­cere cu bă­u­tură, de obi­cei vin ames­te­cat cu apă1, iar pro­por­ția era de­ter­mi­nată de ca­rac­te­rul mai se­rios sau mai sen­zual-lu­dic al dis­cu­ți­i­lor ce ur­mau să aibă loc. Pen­tru că gre­cii con­si­de­rau vi­nul, băut cu mă­sură, un lu­bre­fi­ant so­cial care ate­nu­ează as­pe­ri­tă­țile co­mu­ni­că­rii și fa­ci­li­tează re­flec­ția dez­inhi­bată. Să dis­cuți fi­lo­zo­fie dea­su­pra unei cupe de vin era ast­fel po­si­bil. A doua cupă de vin era pen­tru dra­goste și sen­zu­a­li­tate. A treia pen­tru somn. Iar din­colo de aceasta, vi­nul nu mai ve­nea de la Diony­sos, deci fi­e­care cupă adu­cea cu sine tot mai mult din urâ­țe­nia lu­mii: proas­tele ma­niere, ți­pe­tele, mi­to­că­nia și in­sul­tele, vi­o­lența, dis­tru­ge­rea, de­pre­sia și — în fi­nal — ne­bu­nia și inconștiența.

De unde și până unde sym­po­sium? Pen­tru că mi se pare po­tri­vit ca as­tăzi, de Apo­ca­lipsă, să vă fac ca­dou unul din po­e­mele mele pre­fe­rate. Viața ca un sym­po­sium… la a câta cupă vom fi ajuns?


Din­tru-nce­put, os­pă­țul nu fusese
me­nit pen­tru nici unul din­tre noi.
Nici vinurile‑n cupe n‑au fost noi,
nici ro­di­ile stră­lu­cind pe mese.
Mai vechi ca lu­mea în­săși e ospățul.
Sunt proas­pete doar pofta și răsfățul
și măș­tile con­vi­vi­lor, de lut.

Am fost aduși aici ca un făcut,
de‑o șoaptă din­tre șoapte, de‑o cântare
ce‑a prins să sune‑n noi trep­tat mai tare.
Nu simți că vi­nul are-un gust amar?
Pri­vind cu ochi hi­p­no­tici în pahar,
cioc­nim, în hohot, cu­pele vecine,
dar nu știm pen­tru ce și pen­tru cine.

Ce chef lip­sit de sens, necumpătat!
Cu­rând vom crede că ne-am îmbătat
și — goi — în fu­mul cald care ne-apasă
vom răs­turna po­ca­lele pe masă
și vi­nul scump va curge uleios
pe sca­une, pe haine și pe jos
drept îm­păr­țind pu­ter­nica lui vrajă
pi­si­ci­lor și câi­ni­lor de strajă.

O, de-aș avea atunci cu­vânt să-ți spun:
— Iu­bito, rupe far­me­cul nebun!
Be­ția asta cruntă nu‑i a bună.
Nu vezi cum ges­tul aprig se adună
‘na­inte de a‑l face pe deplin?
Pri­vește: me­sele lu­cesc de slin,
ade­ve­rind șe­de­rea la libații
a al­tor scu­fun­date generații
și lu­ne­ca­rea in­și­lor desculți
ce-au os­pă­tat ‘na­in­tea ta. Asculți?
Cân­ta­rea asta sum­bră, tremurată,
e ca un glas pier­dut, de altădată,
să­ru­tul vine sin­gur, înglodat,
îm­bră­ți­șa­rea asta s‑a mai dat,
iar zâm­be­tul plă­ce­rii are-un sclipet
îm­băl­sămat, ca re­gii din Egipet,
un semn fă­cut de ni­meni, nimănui.

Ah, to­tul e un vis, o altă lume.
iar noi ju­căm, în ti­nere costume,
un rol în­că­run­țit cum al­tul nu‑i…
Așa ți-aș spune de-aș avea cuvântul.
Dar, vai! voi fi și eu cul­cat de vântul
ce va su­fla prin­tre me­seni. Și eu
mă voi urni din lo­cul meu, cu greu,
cedându‑l, după ma­rea rânduială,
stră­i­ni­lor ce vor in­tra în sală
gră­biți, în­fri­gu­rați, să bea și ei
nec­ta­rul mis­tic pre­gă­tit de zei
și tu­tu­rora dat după dreptate.

O, sfântă, tre­că­toare voluptate!
Rămân doar droj­di­ile verzi și noi,
căci va­sele se sparg și se revarsă.
Nici vi­nu­rile, nici tămâia arsă
nici­când n‑au fost me­nite pen­tru noi!

Sym­po­sion
Ște­fan Au­gus­tin Doinaș 

 


Note:


  1. A bea vin nea­mes­te­cat cu apă era con­si­de­rat, în Gre­cia și Roma an­tică, o lipsă de ra­fi­na­ment. []

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.