In Grecia antică symposium era o petrecere cu băutură, de obicei vin amestecat cu apă ((A bea vin neamestecat cu apă era considerat, în Grecia și Roma antică, o lipsă de rafinament.)), iar proporția era determinată de caracterul mai serios sau mai senzual-ludic al discuțiilor ce urmau să aibă loc. Pentru că grecii considerau vinul, băut cu măsură, un lubrefiant social care atenuează asperitățile comunicării și facilitează reflecția dezinhibată. Să discuți filozofie deasupra unei cupe de vin era astfel posibil. A doua cupă de vin era pentru dragoste și senzualitate. A treia pentru somn. Iar dincolo de aceasta, vinul nu mai venea de la Dionysos, deci fiecare cupă aducea cu sine tot mai mult din urâțenia lumii: proastele maniere, țipetele, mitocănia și insultele, violența, distrugerea, depresia și — în final — nebunia și inconștiența.
De unde și până unde symposium? Pentru că mi se pare potrivit ca astăzi, de Apocalipsă, să vă fac cadou unul din poemele mele preferate. Viața ca un symposium… la a câta cupă vom fi ajuns?
Dintru-nceput, ospățul nu fusese
menit pentru nici unul dintre noi.
Nici vinurile‑n cupe n‑au fost noi,
nici rodiile strălucind pe mese.
Mai vechi ca lumea însăși e ospățul.
Sunt proaspete doar pofta și răsfățul
și măștile convivilor, de lut.
Am fost aduși aici ca un făcut,
de‑o șoaptă dintre șoapte, de‑o cântare
ce‑a prins să sune‑n noi treptat mai tare.
Nu simți că vinul are-un gust amar?
Privind cu ochi hipnotici în pahar,
ciocnim, în hohot, cupele vecine,
dar nu știm pentru ce și pentru cine.
Ce chef lipsit de sens, necumpătat!
Curând vom crede că ne-am îmbătat
și — goi — în fumul cald care ne-apasă
vom răsturna pocalele pe masă
și vinul scump va curge uleios
pe scaune, pe haine și pe jos
drept împărțind puternica lui vrajă
pisicilor și câinilor de strajă.
O, de-aș avea atunci cuvânt să-ți spun:
— Iubito, rupe farmecul nebun!
Beția asta cruntă nu‑i a bună.
Nu vezi cum gestul aprig se adună
‘nainte de a‑l face pe deplin?
Privește: mesele lucesc de slin,
adeverind șederea la libații
a altor scufundate generații
și lunecarea inșilor desculți
ce-au ospătat ‘naintea ta. Asculți?
Cântarea asta sumbră, tremurată,
e ca un glas pierdut, de altădată,
sărutul vine singur, înglodat,
îmbrățișarea asta s‑a mai dat,
iar zâmbetul plăcerii are-un sclipet
îmbălsămat, ca regii din Egipet,
un semn făcut de nimeni, nimănui.
Ah, totul e un vis, o altă lume.
iar noi jucăm, în tinere costume,
un rol încărunțit cum altul nu‑i…
Așa ți-aș spune de-aș avea cuvântul.
Dar, vai! voi fi și eu culcat de vântul
ce va sufla printre meseni. Și eu
mă voi urni din locul meu, cu greu,
cedându‑l, după marea rânduială,
străinilor ce vor intra în sală
grăbiți, înfrigurați, să bea și ei
nectarul mistic pregătit de zei
și tuturora dat după dreptate.
O, sfântă, trecătoare voluptate!
Rămân doar drojdiile verzi și noi,
căci vasele se sparg și se revarsă.
Nici vinurile, nici tămâia arsă
nicicând n‑au fost menite pentru noi!
Symposion
Ștefan Augustin Doinaș
Lasă un comentariu