În anii 1978–79 în Iran se întâmplau evenimente dramatice. O pătură subțire a populației aprindea scânteia unei revolte ce avea să surprindă nu doar serviciile secrete americane — extrem de active pe vremea aceea în teritoriile persane — dar chiar și pe șahul Iranului, Mohamad Reza Pahlavi. La mijlocul lui ianuarie ’79 șahul Iranului abdica și părăsea țara, considerând că supraviețuirea regimului monarhic nu mai era posibilă în condițiile în care chiar el însuși era acuzat de o prea vizibilă susținere din partea Statelor Unite, a căror cultură intrase treptat într-un conflict tot mai vehement cu valorile musulmane ale societății. Dictatura regală — așa cum era percepută de poporul iranian — adusese corupție, extravaganța claselor bogate, inflație, lipsuri economice, o centralizare excesivă și un program ineficient de dezvoltare economică. Revendicările aparțineau unei clase educate a societății iraniene, dar în spatele lor, nemulțumiți mai ales de recunoașterea oficială a statului evreu, musulmanii fundamentaliști au găsit rapid oportunitatea de a confisca protestele și de a‑și adjudeca răsturnarea regimului. Echipați cu lozinci populiste și religioase, musulmanilor le‑a fost ușor să pună mâna pe putere și să instaureze un regim islamic fundamentalist. Drumul pe care Iranul l‑a luat ulterior nu a fost nicidecum acela ce îndrepta greșelile ce declanșaseră revolta, ci dimpotrivă le‑a repetat, dar într‑o formă care este mai greu de combătut, chiar șî în ziua de azi.
* * *
În februarie 2011, în Egipt, Hosni Mubarak era răsturnat de manifestații violente împotriva regimului său, catalogat de o pătură subțire a sociețății egiptene drept despotic, corupt și plin de abuzuri. După o președenție de treizeci de ani, Mubarak era acuzat de o prea mare apropiere de americani și de practicarea unui regim insuficient de democratic. În spatele primăverii egiptene aștepta, tăcută, o masă solidă de fundamentaliști islamici, a căror revoltă ar fi fost înăbușită rapid cu sprijinul aliaților occidentali ai președintelui. Pentru ei venise vremea să îșî afirme idealurile proprii, știind că revendicările democratice sunt substratul perfect pentru a aduce la putere un regim și mai nedemocratic decât cel existent. Chiar Barack Obama a jucat un rol în a‑l convinge pe Mubarak să renunțe la putere, crezând probabil că democrația se poate instaura în Egipt. Astăzi Frații musulmani sunt pe cale să instaureze un regim islamic fundamentalist în Egipt, ceea ce nu e deloc o veste bună pentru Israel, nici pentru Obama și nici pentru pacea din Orientul Mijlociu.
* * *
În ianuarie și februarie 2011, în București, o foarte subțire pătură socială, reprezentată mai ales de angajații corporatiști și de practicanții meseriilor liberale, demarau un protest împotriva puterii executive din România pentru că încercau să‑l îndepărteze pe Raed Arafat — secretar de stat în Ministerul Sănătății — căruia i se impunea o legislație nu doar ineficientă, ci și distrugătoare pentru sistemul de urgență pe care chiar el îl fondase, cu multă muncă și mult efort. Un număr mic de oameni au considerat că este intolerabil să fie batjocorită munca și expertiza unui adevărat profesionist și au demarat o campanie de semnături pe internet, urmată de o firavă manifestație în Piața Universității. Ceea ce ei nu au știut a fost că au creat condițiile perfecte pentru ca o altă clasă politică să demareze o campanie electorală anticipată și planificată cu multă grijă. O mână de oameni a fost plătită să continue protestele în Piață pentru a menține subiectul în atenția publică, televiziunile aservite au întors subiectul protestelor pe toate fețele, inducând populației ideea că există o saturație față de regimul Băsescu șî de guvernul pe care — de fapt — îl conduce chiar președintele. Timp de un an șî jumătate s‑a insistat cu obstinație pe ideea că românii sunt sacrificați de o guvernare incompetentă, care nu oferă soluții pentru oameni, ci doar sacrificii inutile, în timp ce clientela sa politică profită de pe urma contractelor grase cu statul.
Un an și jumătate de eforturi au culminat cu tentativa de demitere a lui Băsescu, nereușită din motive pur tehnice. România era pregătită însă pentru a da un vot copleșitor celor care orchestraseră întreaga piesă. În spatele lor se afla deja o masă suficient de mare de oameni nemulțumiți, cărora nu li se oferiseră soluții la probleme lor, ci capetele guvernanților. USL a primit — în mod democratic — 67% din voturile românilor. Obiectivul a fost atins… Acum campania electorală s‑a încheiat. Noii guvernanți trebuie să ofere soluții. Victor Ponta anunță că va lua decizii nepopulare, care îi vor supăra pe oameni. Sacrificiile vor continua. Dar acum sunt organizate de ai noștri, nu de ai lor.
* * *
De fiecare dată când o elită socio-politică se ridică împotriva unui regim, există un mare pericol ca revendicările lor să fie confiscate de un grup interesat să se instaleze la putere. Lipsa de organizare politică a unui protest este mai periculoasă decât absența protestului propriu-zis.
Lasă un comentariu