Cu doar câteva zile în urmă citeam un articol despre ce ar trebui să facă România pentru a‑și îmbunătăți performanțele economice în viitorul apropiat: să-și educe tinerii manageri. Întreaga dizertație se concentra în jurul ideii că, având manageri tineri și bine educați, vom putea să găsim soluțiile economice care ne vor scoate din criză, mai mult decât până acum, mai bine decât celelalte țări est-europene. Deși logica argumentației părea solidă, am avut aproape de la primele rânduri un sentiment de profund dezacord cu autorul articolului. Eu unul nu mai cred în miracolele managementului modern, nu cred că simpla dresare a unor tineri pentru a deveni potențiali lideri de procese economice este răspunsul la întrebările de azi și provocările de mâine.
De două sute de ani, de când a început industrializarea, civilizația umană pare să se fi blocat într‑o capcană a progresului. Am inventat mașini și le-am utilizat ca să creăm produse și alte mașini, tot mai multe produse și mai multe mașini. Progresul a însemnat întotdeauna mai multă industrie, mai multă producție, mai mulți bani. Am industrializat agricultura, am găsit leacuri pentru bolile noastre și am triplat populația planetei. Am inventat marketingul și l‑am dus pe culmi nebănuite ale manipulării minții umane, cu unicul scop de a crea nevoi artificiale care să determine consumul de produse și servicii. Deja nu mai trăim din resursele regenerabile ale planetei, ci consumăm resursele generațiilor viitoare. Și totuși, chiar și acum, teoriile manageriale susțin exact aceleași principii: credința aproape religioasă în piață și puterile ei miraculoase de a se autoechilibra. Realitatea ne demonstrează zilnic că nu e așa, dar noi persistăm în aceleași șabloane logice. Nimeni nu pare că are curajul să spună adevărul, că piața nu e un răspuns, că nu putem continua consumerismul la nesfârșit, că e vremea unei schimbări de paradigmă.
Soluțiile nu mai pot veni din exploatarea unor nișe noi ale pieței, din inventarea unor noi produse inutile, din accelerarea consumului sau din exhibiții financiare. Toate astea s‑au încercat deja. A persevera în practicarea lor ar însemna să confirmăm definiția nebuniei dată de Einstein: să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite. Dar ceea ce nu au curajul să spună politicienii lumii este că asta nu se poate decât prin sacrificarea unei clase sociale internaționale, cea care deține cea mai mare parte a bogăției mondiale, adică băncile și fondurile financiare. Precum în cazul Greciei, datorii trebuie șterse. Terenurile agricole trebuie să se întoarcă la oameni. Consumul aberant de energie trebuie oprit. Producția mondială de mașini care consumă energie trebuie raționalizată. Cum oprești însă tăvălugul unui faliment în cascadă a sute de milioane de oameni? Din ce vor trăi? Cine îi va învăța să se întoarcă la agricultură și să se hrănească altfel decât producând bunuri de consum pe care să le vândă altora? Cum îi redeprinzi cu obișnuințele pământului, după ce s‑au născut în contact direct cu betonul, sticla și asfaltul citadin?
Românii? Mai întâi au fost aduși la oraș prin anii ’60 și ’70, de către managerii comuniști, pentru a participa la construcția unei industrii neperformante, dar ferită de capcanele consumerismului datorită teoriilor planificării centralizate. A urmat capitalismul de cumetrie post-revoluționar, când managementul a fost aplicat de activiștii de partid, securiștii și alți câțiva profitori, care i‑au manipulat pentru a pune mâna pe proprietățile statului — toată mascarada a purtat numele de privatizare, iar ei au fost din nou victimele. Au venit apoi băncile și investitorii străini și au adus managementul capitalismului consumerist, inoculându-le ideea că ar putea avea un stil de viață european și un nivel de trai american — singura condiție era să creadă orbește în mecanismele pieței și să se încoloneze în supermarketuri și în mall-urile din marile orașe.
Mirajul pieței atotputernice nu a pierit încă. Generațiile post-decembriste cred în continuare în consumerism și visează la un stil de viață bazat pe triunghiul bancă-mall-servici ((Altfel spus, credit-shopping-salariu)). Părinții lor, confuzi și frustrați, nu-și mai permit să-și plătească hrana, îmbrăcămintea, întreținerea și curentul pentru apartamentele comuniste din micile orașe provinciale și se întorc la țară, chiar dacă nu permanent, ci doar ca fermieri sezonieri care îi ajută pe cei rămași acolo. Dar, paradoxal, românii au un avantaj. Nu suntem nici atât de urbanizați, nici atât de industrializați încât să ne fie greu drumul înapoi. Cineva trebuie să‑i ajute pe oameni să iasă din starea de subzistență, să le dea certitudinea că acest mod de viață nu este o tragedie, nici un ghinion, ci un progres, pentru că nu mai depind de patroni, de manageri, de bănci sau de stat. Pentru că se pot susține singuri, se pot ajuta între ei. Au nevoie doar de lideri locali care să formeze comunități ce își susțin membrii, de oameni pricepuți care să le arate cum se întemeiază o gospodărie trainică și care se poate autosusține, de legi care să le dea curaj și să‑i ajute să se reorganizeze. Dar acest ajutor nu poate veni de la managerii moderni, pentru că în bagajul lor de teorii economice nu există nimic care să fie de folos pentru acești oameni.
Ca să schimbăm paradigmele, ca să ne găsim soluțiile economice pentru mâine, trebuie să avem curajul de a renunța la managementul modern.
Lasă un comentariu