Sfârșitul managementului

Cu doar câteva zile în urmă citeam un arti­col despre ce ar tre­bui să facă Româ­nia pen­tru a‑și îmbunătăți per­for­manțele eco­nom­ice în viitorul apropiat: să-și educe tinerii man­ageri. Întreaga diz­er­tație se con­cen­tra în jurul ideii că, având man­ageri tineri și bine edu­cați, vom putea să găsim soluți­ile eco­nom­ice care ne vor scoate din criză, mai mult decât până acum, mai bine decât cele­lalte țări est-europene. Deși log­ica argu­men­tației părea solidă, am avut aproape de la primele rân­duri un sen­ti­ment de pro­fund deza­cord cu autorul arti­colu­lui. Eu unul nu mai cred în mira­colele man­age­men­tu­lui mod­ern, nu cred că sim­pla dresare a unor tineri pen­tru a deveni potențiali lid­eri de pro­cese eco­nom­ice este răspun­sul la între­bările de azi și provocările de mâine.

De două sute de ani, de când a început indus­tri­alizarea, civ­i­liza­ția umană pare să se fi blo­cat într‑o cap­cană a pro­gre­su­lui. Am inven­tat mașini și le-am uti­lizat ca să creăm pro­duse și alte mașini, tot mai multe pro­duse și mai multe mașini. Pro­gre­sul a însem­nat întot­deauna mai multă indus­trie, mai multă pro­ducție, mai mulți bani. Am indus­tri­al­izat agri­cul­tura, am găsit leacuri pen­tru bolile noas­tre și am triplat pop­u­lația plan­etei. Am inven­tat mar­ketingul și l‑am dus pe culmi nebă­nu­ite ale manip­ulării minții umane, cu unicul scop de a crea nevoi arti­fi­ciale care să deter­mine con­sumul de pro­duse și ser­vicii. Deja nu mai trăim din resursele regen­er­a­bile ale plan­etei, ci con­sumăm resursele gen­er­ați­ilor viitoare. Și totuși, chiar și acum, teori­ile man­age­ri­ale susțin exact ace­leași prin­cipii: cred­ința aproape reli­gioasă în piață și put­er­ile ei mirac­u­loase de a se autoechili­bra. Real­i­tatea ne demon­strează zil­nic că nu e așa, dar noi per­sistăm în ace­leași șabloane log­ice. Nimeni nu pare că are cura­jul să spună ade­vărul, că piața nu e un răspuns, că nu putem con­tinua con­sumeris­mul la nes­fârșit, că e vre­mea unei schim­bări de par­a­digmă.

Soluți­ile nu mai pot veni din exploatarea unor nișe noi ale pieței, din inventarea unor noi pro­duse inutile, din accel­er­area con­sumu­lui sau din exhibiții finan­ciare. Toate astea s‑au încer­cat deja. A per­se­vera în prac­ti­carea lor ar însemna să con­fir­măm definiția neb­uniei dată de Ein­stein: să faci ace­lași lucru și să te aștepți la rezul­tate diferite. Dar ceea ce nu au cura­jul să spună politi­cienii lumii este că asta nu se poate decât prin sac­ri­fi­carea unei clase sociale inter­naționale, cea care deține cea mai mare parte a bogăției mon­di­ale, adică băn­cile și fon­durile finan­ciare. Pre­cum în cazul Gre­ciei, datorii tre­buie șterse. Terenurile agri­cole tre­buie să se întoarcă la oameni. Con­sumul aber­ant de energie tre­buie oprit. Pro­ducția mon­di­ală de mașini care con­sumă energie tre­buie rațion­al­izată. Cum oprești însă tăvălugul unui fal­i­ment în cas­cadă a sute de mil­ioane de oameni? Din ce vor trăi? Cine îi va învăța să se întoarcă la agri­cul­tură și să se hrănească alt­fel decât pro­ducând bunuri de con­sum pe care să le vândă altora? Cum îi rede­prinzi cu obișn­uințele pămân­tu­lui, după ce s‑au năs­cut în con­tact direct cu betonul, sti­cla și asfal­tul citadin?

Românii? Mai întâi au fost aduși la oraș prin anii '60 și '70, de către man­agerii comu­niști, pen­tru a par­tic­ipa la con­strucția unei indus­trii neper­for­mante, dar fer­ită de cap­canele con­sumeris­mu­lui datorită teori­ilor plan­i­ficării cen­tral­izate. A urmat cap­i­tal­is­mul de cume­trie post-revoluționar, când man­age­men­tul a fost apli­cat de activiștii de par­tid, securiștii și alți câțiva prof­i­tori, care i‑au manip­u­lat pen­tru a pune mâna pe pro­pri­etățile stat­u­lui — toată mas­carada a pur­tat numele de pri­va­ti­zare, iar ei au fost din nou vic­timele. Au venit apoi băn­cile și investi­torii străini și au adus man­age­men­tul cap­i­tal­is­mu­lui con­sumerist, inoculându-le ideea că ar putea avea un stil de viață euro­pean și un nivel de trai amer­i­can — sin­gura condiție era să creadă orbește în mecan­is­mele pieței și să se încoloneze în super­mar­ke­turi și în mall-urile din mar­ile orașe.

Mira­jul pieței atot­put­er­nice nu a pierit încă. Gen­er­ați­ile post-decembriste cred în con­tin­uare în con­sumerism și visează la un stil de viață bazat pe tri­unghiul bancă-mall-servici1. Părinții lor, con­fuzi și frus­trați, nu-și mai per­mit să-și plătească hrana, îmbrăcămintea, întreținerea și curen­tul pen­tru aparta­mentele comu­niste din micile orașe provin­ciale și se întorc la țară, chiar dacă nu per­ma­nent, ci doar ca fer­mieri sezonieri care îi ajută pe cei rămași acolo. Dar, para­doxal, românii au un avan­taj. Nu sun­tem nici atât de urban­izați, nici atât de indus­tri­al­izați încât să ne fie greu dru­mul înapoi. Cineva tre­buie să‑i ajute pe oameni să iasă din starea de sub­zis­tență, să le dea cer­ti­tudinea că acest mod de viață nu este o tragedie, nici un ghin­ion, ci un pro­gres, pen­tru că nu mai depind de patroni, de man­ageri, de bănci sau de stat. Pen­tru că se pot susține sin­guri, se pot ajuta între ei. Au nevoie doar de lid­eri locali care să formeze comu­nități ce își susțin mem­brii, de oameni pri­cepuți care să le arate cum se înte­meiază o gospodărie trainică și care se poate auto­susține, de legi care să le dea curaj și să‑i ajute să se reor­ga­nizeze. Dar acest aju­tor nu poate veni de la man­agerii mod­erni, pen­tru că în baga­jul lor de teorii eco­nom­ice nu există nimic care să fie de folos pen­tru acești oameni.

Ca să schim­băm par­a­dig­mele, ca să ne găsim soluți­ile eco­nom­ice pen­tru mâine, tre­buie să avem cura­jul de a renunța la man­age­men­tul mod­ern.

  1. Alt­fel spus, credit-shopping-salariu []

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu