Emigrant în România

S‑a tot spus de‑a lun­gul aces­tui an că 2012 va fi punc­tul de co­ti­tură în con­ști­ința uma­ni­tă­ții, că o nouă eră spi­ri­tu­ală va în­cepe. Anul dra­go­nu­lui de apă tre­buia să răs­to­arne lu­mea, să pro­ducă mi­nuni ne­în­chi­pu­ite. Nu știu cum vi se pare vouă, dar eu unul nu văd sem­nele unei ast­fel de schim­bări. Lu­mea nu pare să se fi în­tors cu fun­dul în sus și pro­ba­bil că nici n‑ar fi bine să se în­tâm­ple așa ceva peste noapte. Poate că acum e doar în­ce­pu­tul unei ast­fel de schim­bări, dar ea se va pro­duce trep­tat, câte pu­țin, în vre­mea ce va urma. Poate.

N‑a fost nici sfâr­și­tul lu­mii. N‑am cre­zut în nici una din te­o­ri­ile apo­ca­lip­tice care s‑au tot ve­hi­cu­lat și asta nu pen­tru că nu cred că ar pu­tea exista un sfâr­șit al lu­mii, ci pen­tru că nu cred că oa­me­nii au ca­pa­ci­ta­tea de a în­țe­lege, de a cu­prinde cu min­tea fe­no­mene mai com­plexe de­cât re­du­ce­rile de preț din vi­ne­rea nea­gră. Sun­tem tot mai de­parte — mi se pare mie — de a des­ci­fra com­ple­xi­ta­tea lu­mii din care fa­cem parte și fa­cem efor­turi se­ri­oase de a ne în­de­părta tot mai mult de o ast­fel de cu­noaș­tere. Nu vrem să știm unde mer­gem, vrem să știm doar la ce sunt re­du­ceri în we­e­kend-ul ur­mă­tor. Ne-am în­de­păr­tat de re­li­gie, afir­mând că e o mare min­ciună, dar în lo­cul ei n‑am așe­zat ni­mic, lă­sând o uri­așă pată albă în con­ști­in­țele noas­tre. Și to­tuși pen­tru mine 2012 a fost un an spe­cial. Am să în­cerc să ex­plic de ce.

Am con­si­de­rat în­tot­dea­una că atunci când mă ra­por­tez la o altă per­soană tre­buie să‑i acord cre­di­tul de a avea cel pu­țin ace­eași in­te­li­gență și ace­lași com­por­ta­ment ca și mine. Am fost multă vreme de pă­rere că orice in­di­vid pe care ajung să îl cu­nosc pri­mește un cec în alb cu toate ca­li­tă­țile pe care eu le atri­bui unui om și că, în timp, am să scad din aceste ca­li­tăți pe mă­sură ce ob­serv fe­lul în care gân­dește și se com­portă. S‑a do­ve­dit că am avut multe dez­a­mă­giri din ca­uza aces­tui mod op­ti­mist de mă ra­porta la cei­lalți, așa că — de ani buni — am re­nun­țat să acord cre­dit to­tal tu­tu­ror. Ceea ce însă nu am re­u­șit până acum a fost să ex­tind acest ra­țio­na­ment la nive­lul unor gru­puri mai mari. În min­tea mea, ali­men­tată pro­ba­bil de spe­ranța că lu­mea în care tră­iesc este un loc mi­nu­nat, oa­me­nii erau buni în esența lor și doar în­tâm­plă­rile ne­fe­ri­cite ale vie­ții îi de­ter­mi­nau să se com­porte ca niște ani­male. M‑am tot amă­git că ro­mâ­nii (ca să dau mai multă con­cre­tețe) sunt un po­por mi­nu­nat, dar is­to­ria le‑a fu­rat me­reu po­si­bi­li­ta­tea afir­mă­rii ade­vă­ra­te­lor lor va­lori. După ’89 am cre­zut că își vor veni în fire, iar când nu s‑a în­tâm­plat așa, am dat vina pe o clasă po­li­tică in­com­pe­tentă șî co­ruptă, care îi îm­pinge spre mi­ni­ciună și ho­ție. Io­ne­scu și Po­pescu erau proști și răi, dar ro­mâ­nii erau to­tuși — în an­sam­blul lor — oa­meni decenți.

Anii din urmă m‑au adus la în­țe­le­ge­rea trep­tată că lu­cru­rile nu stau de­loc așa. Am în­țe­les că clasa po­li­tică nu iz­vo­răște din ne­ant, ci din chiar ca­rac­te­ris­ti­cile po­po­ru­lui care o emană. Ro­mâ­nii nu sunt mi­nu­nați, nici mă­car de­cenți. Au o mul­țime de de­fecte, dar mai cu seamă acela de a se crede in­te­li­genți și mo­dele de com­por­ta­ment, când în re­a­li­tate sunt exact con­tra­riul. Si­gur, această con­sta­tare o fac de câ­tiva ani buni, pro­ba­bil vreo zece, dar de fi­e­care dată am in­ven­tat mo­tive de care să mă agăț pen­tru a crede că pot fi în­drep­tați, că în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească există o clasă sem­ni­fi­ca­tivă care are bun simț și gân­dește ra­țio­nal. Tre­bu­iau doar să vină par­ti­dele de dreapta la pu­tere, apoi m‑am gân­dit că un li­der ca­ris­ma­tic ar pu­tea să lu­mi­neze ca­lea, chiar și criza eco­no­mică am spe­rat să aibă mă­car acest efect bine­fă­că­tor al pu­ri­fi­că­rii, al des­păr­ți­rii de in­com­pe­tență, im­pos­tură și im­pro­vi­za­ție. N‑a fost așa.

S‑ar pu­tea ca unii, ci­tind aceste rân­duri, să ri­dice din umeri și să spună: ce naiv! Ar avea pro­ba­bil drep­tate, dacă pri­vesc viața cu ci­nism. Eu unul n‑am fost ci­nic nici­o­dată, nici mă­car scep­tic, am cre­zut în­tot­dea­una că pen­tru orice pro­blemă există o so­lu­ție. M‑am în­șe­lat din punct de ve­dere prac­tic, dar nu cred că gre­șesc din punct de ve­dere is­to­ric. Tim­pul re­zolvă toate pro­ble­mele, une­ori într-un mod fe­ri­cit, al­te­ori vi­o­lent, doar că — la scara sa — vie­țile noas­tre sunt prea scurte ca să per­ce­pem per­spec­ti­vele. Iar is­to­ria nu pare să ne placă de­cât re­scrisă în așa fel în­cât să ne des­crie ca pe ge­ne­ra­ția cea mai deș­teaptă, cea mai de suc­ces, cea mai avansată.

Iar 2012 este anul în care pen­tru mine s‑a pro­dus o co­ti­tură: am ac­cep­tat că ro­mâ­nii sunt un po­por de proastă ca­li­tate și că viața mea este pri­zo­niera aces­tui con­text. Am fă­cut ast­fel ur­mă­to­rul pas după în­țe­le­gere. Nu sunt îm­pă­cat pe de­plin cu această stare de lu­cruri, dar am ac­cep­tat că ni­mic din ceea ce fac eu nu poate avea o in­flu­ență sem­ni­fi­ca­tivă. Tot ce pot să fac este să tră­iesc după stan­dar­dele mele, în mă­sura în care acest lu­cru va fi po­si­bil, pen­tru că nu pot să mă izo­lez nici de ne­sim­țire, nici de pros­tie. Va tre­bui să în­văț cum le pot ține la dis­tanță și cum să le ig­nor când nu le pot evita. Va tre­bui să re­nunț în sens me­ta­fo­ric la apar­te­nența mea la so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească — pen­tru că e prea târ­ziu să re­nunț în sen­sul pro­priu — păs­trându-mi drep­tul de a ob­serva de la dis­tanță, dezim­pli­cat. Și, de fapt, toate aceste lu­cruri în­seamnă că plec din Ro­mâ­nia lor, în Ro­mâ­nia mea. Emi­grez în pro­pria mea țară.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...