Există oa­meni pen­tru care pro­pria lor afir­mare este atât de im­por­tantă în­cât jus­ti­fică orice com­por­ta­ment. Din so­iul ăsta de ego­cen­trici sunt foarte mulți, îi în­tâl­nim la tot pa­sul prin lume, iar în Ro­mâ­nia aproape că au de­ve­nit ma­jo­ri­tari. Dar când ală­turi de acest ego­ism se așează ta­len­tul și cu­ra­jul de a‑l etala, atunci avem de a face cu un caz special.

Adrian Pă­u­ne­scu a fost un ast­fel de caz. În­zes­trat cu ta­len­tul de a scrie aproape spon­tan, cu în­demâ­na­rea de a ține dis­cur­suri pu­blice, cu do­rința ne­stă­pâ­nită de a um­ple vo­lume imense de ver­suri, până la li­mita că­de­rii în pla­ti­tu­dine și re­pe­ti­ție, Pă­u­ne­scu a fă­cut orice a fost ne­voie pen­tru a‑și afirma per­so­na­li­ta­tea. Dis­puta din­tre cei care‑l văd un poet de curte co­mu­nist și cei care‑l re­ven­dică drept poet na­țio­nal este fu­tilă. Pă­u­ne­scu nu cred că a dat doi bani pe nici un re­gim po­li­tic, dar a pro­fi­tat de fi­e­care din­tre ele pen­tru a‑și înălța pie­des­ta­lul pro­priei nemuriri.

Ser­giu Nico­la­escu a fost con­struit din ace­lași aluat. Fi­del prin­ci­pi­u­lui de a vorbi mor­ții nu­mai de bine, Mir­cea Al­bu­lescu con­firmă: “[…] din pă­cate, în această di­mi­neaţă a pier­dut una din­tre pu­ţi­nele lui lupte, pen­tru că, toată vi­aţa lui a fost un câş­ti­gă­tor”. Sub­ti­li­ta­tea, vo­lun­tară sau nu, e to­tuși des­ci­fra­bilă — Ser­giu Nico­la­escu a dus pu­ține lupte, pen­tru că a fost me­reu un câști­gă­tor, nu un în­ving­ă­tor. Ca să în­vingi tre­buie să te lupți, ca să câștigi nu e ne­a­pă­rat ne­ce­sar, poți doar să be­ne­fi­ciezi de oport­u­ni­tăți. La fel ca Pă­u­ne­scu, Ser­giu Nico­la­escu nu a pre­țuit în nici un fel mo­rala vre­mu­ri­lor pe care le‑a tra­ver­sat, sin­gu­rul său obiec­tiv fi­ind să facă filme mari, care să‑l imor­ta­li­zeze, să‑l ci­men­teze în me­mo­ria românilor.

Dacă ar fi să re­pro­șez ceva fil­me­lor sale nu ar fi ca­li­ta­tea re­giei sau fa­vo­ru­rile evi­dente care i s‑au fă­cut, pu­nându-i-se la dis­po­zi­ție tot ce ce­rea, atât în vre­mu­rile co­mu­niste, cât și după ’89. Dar aș re­proșa co­la­bo­ra­ți­o­nis­mul său vi­no­vat prin care a de­for­mat is­to­ria ro­mâ­ni­lor, în­zor­zonând ima­gi­nea co­mu­nistă des­pre un po­por vi­teaz, deș­tept, fru­mos și de­vreme acasă care as­tăzi ser­vește drept ilu­zie co­lec­tivă și prin care ne ra­por­tăm la fap­tele noas­tre și la ce­le­lalte po­poare. Aș re­proșa pro­pa­ganda dă­u­nă­toare pe care a făcut‑o unor mo­mente is­to­rice, la care ar tre­bui să me­di­tăm cu mai multă aple­care pen­tru a în­țe­lege ce am greșit și cum să nu re­pe­tăm ace­leași erori. I‑aș re­proșa că n‑a fă­cut nici­o­dată un film în răs­păr, în care să ca­ute ade­vă­rul, nu apro­ba­rea una­nimă, care să se în­de­păr­teze de re­țeta sa cla­sică: sce­no­gra­fie gran­di­oasă, sce­na­riu de ac­țiune și even­tual cu eroi care mor glorios.

Lui Nico­la­escu nu i‑a pă­sat prea mult că zu­gră­vește un co­mi­sar cu în­cli­na­ții pro­let­cul­tiste, care face drep­tate mun­ci­to­ru­lui obi­dit — ceea ce în re­a­li­tate nu a exis­tat de­cât (poate) ac­ci­den­tal — în niște tim­puri în care re­zis­tența an­ti­co­mu­nistă ro­mână era vâ­nată prin mun­ții Ro­mâ­niei de se­cu­ri­tate. Nu i‑a prea pă­sat că eve­ni­men­tele is­to­rice nu s‑au de­ru­lat cum le zu­gră­vește el, atât timp cât știa că spec­ta­to­rul ro­mân va fi en­tu­zi­as­mat de ima­gi­nea idi­lică pe care i‑o în­fă­țișa, făcându‑l pe el — re­gi­zo­rul — mai im­por­tant de­cât per­so­na­jele is­to­rice din film. Suit în spi­na­rea lui De­ce­bal, cu un pi­cior pe creș­te­tul lui Mi­hai Vi­teazu, Ser­giu Nico­la­escu și‑a ri­di­cat un imens pie­des­tal care să‑l facă nemuritor.

Și dacă nu v‑au con­vins ar­gu­men­tele mele că Ser­giu Nico­la­escu nu și‑a do­rit alt­ceva de­cât pro­pria ne­mu­rire, am să‑i dau cu­vân­tul chiar lui, pen­tru a vă spune di­rect ce crede:

Eu o să plec, dar nu o să mor niciodată!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Și în plus nici nu s‑a îm­pă­cat prea bine cu noul val cinematografic.

    • Sorin Sfirlogea

      Ar fi fost cul­mea să se fi îm­pă­cat. Noul val ci­ne­ma­to­gra­fic a scos la lu­mină (cu mai mult sau mai pu­țin ta­lent) tot ce a as­cuns el o viață în­treagă: oglinda în care tre­buie să ne privim.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.