Ultima premieră

Sen­ti­men­tul na­țio­na­list ro­mâ­nesc este con­di­men­tat obli­ga­to­riu cu or­to­do­xie creș­tină. Dar nu e de ajuns să fii creș­tin. Nu poți fi ro­mân ade­vă­rat dacă nu ești fi­del bi­se­ri­cii stră­mo­șești. Iar res­pec­ta­rea nor­me­lor etice sta­bi­lite de bi­se­rica or­to­doxă ro­mână este un lu­cru de la sine în­țe­les atunci când vrei să te nu­meri cu drep­ții, cu eroii, cu oa­me­nii de bine. În oc­tom­brie, când se săr­bă­to­rea ziua sfân­tu­lui ma­re­lui mu­ce­nic Di­mi­trie, co­zile la pu­pat moaș­tele sfinte se în­tin­deau de la Pa­tri­ar­hie, pe strada 11 iu­nie, până la par­cul Ca­rol. În­și­rați pe două-trei rân­duri, pe aproape un ki­lo­me­tru lun­gime, oa­me­nii aș­tep­tau răb­dă­tori să bi­ne­me­rite de la mi­rul sfân­tu­lui, pen­tru că așa tre­buie să fa­cem, așa e bine, ca să nu fie rău.

Din per­spec­tiva spec­ta­co­lu­lui pa­tri­o­tard, la care a fost un mare ma­es­tru toată viața sa, Ser­giu Nico­la­escu a re­gi­zat greșit chiar ul­tima sa re­pre­zen­ta­ție, în­mor­mân­ta­rea. Con­si­de­rându-se mai pre­sus de­cât ori­cine, chiar și de­cât Dum­ne­zeul creș­tin, în care pro­ba­bil n‑a cre­zut nici­o­dată, a ig­no­rat opro­biul pu­blic că­ruia i se su­pune ale­gând in­ci­ne­ra­rea, re­fu­zând in­cre­di­bil o ul­timă pre­mieră de suc­ces. Mul­ți­mea vroia să vadă mor­tul fru­mos, plim­bat pe ca­ta­falc, po­pii că­del­ni­țând îna­in­tea cor­te­gi­u­lui, fan­fara fu­ne­bră cân­tând cu jale. Vroia să se audă bo­ce­tul dis­pe­rat de la groapă al fa­mi­liei și al câ­torva exal­tați, sal­vele de pușcă ale mi­li­ta­ri­lor îm­bră­cați de pa­radă. Spec­ta­co­lul a lip­sit com­plet. În ab­sența lui nici mă­car co­șul cre­ma­to­ri­u­lui uman nu a fu­me­gat, lă­sând loc spe­cu­la­ți­i­lor că Mi­clo­van nu era în si­criu, ci pro­ba­bil a ple­cat la Ho­l­lywood să‑i în­vețe pe ăia cum se face un film ade­vă­rat cu Mi­hai Vi­teazu, în care eroul ri­dică bra­țul îna­r­mat cu spada și i se vede cea­sul de mână.

Dez­a­mă­gi­rea po­pu­lară față de ce­re­mo­nia ate­i­stă este acum pusă în ba­lanță cu suc­ce­sul fil­me­lor sale na­țio­na­liste. Se poate să fii cu ade­vă­rat ro­mân pa­triot fără să te su­pui tra­di­ți­i­lor bi­se­ri­cii? E o în­tre­bare la care doar tim­pul va da un răs­puns. Așe­zându-se dea­su­pra bi­se­ri­cii, nerecunoscându‑i în­vă­ță­tu­rile și neascultându‑i în­drep­tă­rile, Nico­la­escu a mi­zat to­tul pe gran­doa­rea ci­ne­ma­to­gra­fiei sale. O ul­timă probă de ego­cen­trism, o ul­timă de­cla­ra­ție de narcisism.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...