N‑am că­lă­to­rit foarte mult în afara Ro­mâ­niei, dar a fost în­de­a­juns ca să do­bân­desc o oa­re­care în­țe­le­gere a di­fe­ren­țe­lor din­tre Ro­mâ­nia și res­tul lu­mii. Si­gur, în min­tea mea să­lă­ș­lu­iesc o gră­madă de cli­șee și de pre­ju­de­căți atunci când mă aflu în alte lo­curi, dar fac tot po­si­bi­lul să păs­trez un ochi proas­păt asu­pra ce­lor ce le văd. În parte re­u­șesc, însă îmi amin­tesc ade­sea ex­pre­sia unui pri­e­ten (care cred că cita și el apro­xi­ma­tiv din alt au­tor): spune-mi un loc pe pământ unde pot să scap de mine. Când mă aflu în țări ale Eu­ro­pei oc­ci­den­tale, îmi este des­tul de ușor să de­tec­tez pe cei care vin din Eu­ropa de est, chiar dacă nu scot nici un cu­vânt, nu le aud limba. Abi­li­ta­tea asta este des­tul de bine exer­sată, pen­tru că ra­re­ori dau greș, iar pe ro­mâni îi di­bu­iesc aproape me­reu. Merg prin gări sau prin ae­ro­por­turi și văd oa­meni în jur și mă gân­desc “ăș­tia tre­buie să fie ro­mâni”, iar când mă apro­pii îi aud dis­cu­tând și am confirmarea.

De fapt ce ne de­o­se­bește pe noi, ro­mâ­nii, de oc­ci­den­tali la nive­lul apa­ren­țe­lor? În fond în Ro­mâ­nia se gă­sesc aproape ace­leași mărci de îm­bră­că­minte, ast­fel că apa­ri­ți­ile ves­ti­men­tare ar tre­bui să fie si­mi­lare sau cel pu­țin com­pa­ra­bile. Nu avem nici o tră­să­tură fi­zio­no­mică preg­nantă care să ne se­pare vi­zi­bil de po­pu­la­ți­ile eu­ro­pene, cum e ca­zul asi­a­ti­ci­lor sau al afri­ca­ni­lor, pe care îi dis­tingi ra­pid în orice mul­țime. Nu sun­tem nici mai blonzi, nici mai bru­neți, nici mai îna­lți, nici mai scunzi, nici mai îna­lți, nici mai scunzi de­cât ma­jo­ri­ta­tea ce­tă­țe­ni­lor Eu­ro­pei. În ciuda im­pre­siei noas­tre, nu sun­tem nici mai vi­rili, nici mai fru­moși, cel pu­țin nu într‑o mă­sură care să facă vreo di­fe­rență. Și atunci? Ce se (mai) poartă în Eu­ropa, dar nu și în România?

M‑am gân­dit mult ce anume mă de­ter­mină să spun că ci­neva este din oc­ci­dent și cred că răs­pun­sul este ati­tu­di­nea. Ori­cât de cu­rios ar pă­rea cred că ăsta e cri­te­riul de­ter­mi­nant, iar ati­tu­di­nea se re­flectă în multe as­pecte ale apa­ri­ției unei per­soane. Când pri­vești un oc­ci­den­tal aproape în­tot­dea­una vei ob­serva pos­tura sa de­ga­jată în ra­port cu cei din ju­rul său, ca și cum nu s‑ar aș­tepta la nici o agre­siune din par­tea ni­mă­nui. E ati­tu­di­nea ce­lui care e con­vins că tră­iește în mij­lo­cul unei ci­vi­li­za­ții în care ur­mează niște re­guli, e în­cre­de­rea în so­ci­e­tate șî în re­gu­lile ei. Dim­po­trivă, ro­mâ­nii sunt me­reu în­cor­dați, ca un re­sort com­pri­mat și gata să își des­carce ener­gia în orice clipă. Ro­mâ­nii sunt în per­ma­nent răz­boi cu ei în­șiși și cu cei din jur, con­vinși că în viață tre­buie să-ți faci loc prin forță și tu­peu, iar cei din jur nu le sunt par­te­neri, ci com­pe­ti­tori. De aceea e im­por­tant să te bagi în față într‑o coadă, să nu res­pecți sem­nele de cir­cu­la­ție, să fii agre­siv în co­mu­ni­care — în răz­boi nu‑i de­cât o sin­gură re­gulă: nu există reguli.

Apoi ob­serv la oc­ci­den­tali un fel de re­ți­nere, o auto­cen­zură a ges­ti­cii exa­ge­rate și a ma­ni­fes­tă­ri­lor ex­tra­ver­tite, o li­mi­tare a am­pli­tu­di­nii vo­cii și o aten­ție la spa­țiul ocu­pat. Oc­ci­den­ta­lul este edu­cat că li­ber­ta­tea sa se ter­mină acolo unde în­cepe să o in­va­deze pe a ce­lor din jur. Și cum cei din jur sunt tot mai mulți și tot mai di­verși cul­tu­ral, spa­țiul in­tim în care se pot mișca ab­so­lut li­ber scade me­reu. Dim­po­trivă, ro­mâ­nii con­si­deră că li­ber­ta­tea lor nu poate fi li­mi­tată de ni­mic, e ab­so­lută, e in­trin­secă pro­priei lor exis­tențe și ga­ran­tată de de­mo­cra­ție. Con­se­cința este că nu con­tează cât spa­țiu ocupă, dacă rămâne loc sau nu pen­tru al­ții, nu are im­por­tanță li­niș­tea ce­lor­lalți, nu este re­le­vantă opi­nia al­tora des­pre cu­vin­tele și ges­tu­rile lor. Sunt li­beri. În sen­sul cel mai pri­mi­tiv cu putință.

De unde vin di­fe­ren­țele as­tea? De­si­gur, din edu­ca­ție. Adică din co­dul etic care le‑a fost trans­mis oc­ci­den­ta­li­lor, dar nu și nouă. Mo­rala so­ci­e­tă­ți­lor oc­ci­den­tale este pro­ba­bil ba­zată la ori­gine pe mo­rala creș­tină, dar a de­ve­nit atât de se­rios în­crus­tată în ge­ne­tica co­mu­ni­tă­ți­lor în­cât acum nu mai e ne­voie de bi­se­rică sau de re­li­gie pen­tru a o prac­tica. Chiar și est-eu­ro­pe­nii care au fost parte a unor im­pe­rii ci­vi­li­za­toare (un­gu­rii, ce­hii, slo­va­cii, slo­ve­nii) sunt mult mai edu­cați din punct de ve­dere mo­ral de­cât ro­mâ­nii. Iar în Ro­mâ­nia, ar­de­le­nii sunt evi­dent su­pe­ri­ori ca edu­ca­ție re­gă­țe­ni­lor, prin con­tac­tul pre­lun­git pe care l‑au avut cu im­pe­riul aus­tr­iac, care le‑a ino­cu­lat și lor un cod etic func­țio­nal. Fa­cem haz de len­toa­rea ar­de­le­ni­lor, dar nu ne în­tre­băm dacă nu cumva e re­zul­ta­tul unei edu­ca­ții care pre­su­pune o chi­b­zu­ință mai te­me­i­nică îna­inte de a ac­ționa, evi­tând pripa și re­ac­ți­ile in­tem­pes­tive. Ne amu­zăm de zgâr­ce­nia lor în ex­pri­mare, dar ui­tăm să ana­li­zăm dacă nu cumva auto­cen­zura este sem­nul unui com­por­ta­ment mai res­pec­tuos față de cei din jur, că­rora nu e mu­sai să le îm­pu­iem ure­chile cu so­no­ri­tă­țile noas­tre, ori­cât de ge­ni­ale ni s‑ar pă­rea. Din pă­cate în ma­rile orașe ale Transil­va­niei în­cep deja să se vadă sem­nele pier­de­rii aces­tei mo­rale, ca o do­vadă că in­flu­ența mi­ti­ci­lor e tot mai mare.

Mo­rala unei so­ci­e­tăți este exact li­mita pe care co­mu­ni­ta­tea o pune în fața li­ber­ti­nis­mu­lui, a li­ber­tă­ții ego­cen­trice. Da, are și efecte se­cun­dare. Trans­formă re­la­ți­ile in­te­ru­mane prin stan­dar­di­za­rea lor într‑o oa­re­care mă­sură, sta­bi­lind re­guli — ce se face și ce nu se face — care îm­pie­dică apro­pi­e­rea ra­pidă în­tre mem­brii so­ci­e­tă­ții. În nici o țară oc­ci­den­tală nu te poți îm­pri­e­teni toartă cu ci­neva în cinci mi­nute, așa cum o fa­cem în Ro­mâ­nia. Obiș­nu­iam să con­si­der că ăsta e un mi­nus al mo­de­lu­lui so­cial vest-eu­ro­pean, dar am în­țe­les de‑a lun­gul ani­lor că opu­sul său, dis­po­ni­bi­li­ta­tea de a‑ți lăsa li­ber spa­țiul per­so­nal, expunându‑l in­ter­sec­tă­rii alea­toare cu cei­lalți, are niște efecte se­cun­dare mult mai dă­u­nă­toare de­căt men­ți­ne­rea unor li­mite stricte. Poate că îți faci mai greu pri­e­teni, poate că nu te pupi pe gură cu ci­neva în ju­mă­tate de oră sau poate chiar nici­o­dată, dar poți să fii si­gur că ți se res­pectă drep­tu­rile, ți se pro­te­jează spa­țiul in­tim per­so­nal de in­va­da­tori nedoriți.

Și toc­mai de aceea nu se poate ex­clude mo­rala din dis­cu­ția des­pre li­ber­tate, pen­tru că fără această auto­cen­zură se ajunge în­tot­dea­una la ex­ces. Din per­spec­tiva asta, cea care a răs­puns la co­men­ta­riul meu că li­ber­ta­tea nu are le­gă­tură cu mo­rala gre­șește. Iar ab­sența aces­tei mo­rale în rân­dul ce­lor care vor to­tuși o re­for­mare a so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești mă ne­li­niș­tește, pen­tru că — în nu­mele apar­te­nen­ței la dreapta ide­o­lo­gică — vor su­prima exact ele­men­tul pe care dreapta ar tre­bui să se sprijine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.