Declarație de neiubire

Am o sti­clă micuță, de vreo jumă­tate de litru, cu gât lung și un vas mai pân­te­cos către bază, închisă cu un dop de plută din ace­lea care nu le prea mai găsești azi, care își schimbă forma după buza butelcii, scârțâind pre­lung când îl răsucești, trăgându‑l. Înăun­trul sti­clei zăbovește o min­unată afi­nată făcută de mine, din fructe alese anume să fie mai piper­nicite și mai pline de frunze împiep­tă­nate, ca o min­imă garanție a orig­inii lor nat­u­rale, a fap­tu­lui că negre­ala pulpei a fost zămis­lită în mar­ginea unei pășuni alpine. Sti­cla de afi­nată îmi amintește de beciul din casa în care am petre­cut o parte a ado­lescenței, la Câm­pu­lung, unde zăboveam pen­tru două clipe ca să gust din afi­nata bunicii, trimis fiind după cartofi sau mură­turi, la vre­mea când afară zăpada scârțâia geros sub pașii unor drumeți întârzi­ați. Plăcerea trecă­toare a inghiți­turii interzise pen­tru ado­les­cen­tul de cin­cis­prezece ani este, prob­a­bil, străină celor mai mulți din­tre cei tineri, care se vor fi între­bând de ce nu mă revoltam împotriva unor atât de stricte reg­uli. Lor li se cuvin, înain­tea celor­lalți, aceste rân­duri.

Poate că vă veți întreba de ce nu mă revoltam împotriva unei reg­uli — este priv­i­legiul tinereței, mai cu seamă al ado­lescenței, să faci frondă împotriva oricărei cauze necon­ven­abile. Mai întâi s‑ar cuveni să spun că în vre­mea aceea o ast­fel de revoltă ar fi tre­cut drept obrăzni­cie și insolență, nicide­cum drept apărarea unor drep­turi. La cin­cis­prezece ani eram încă un copil. Chiar eram. Privind tinerii de azi, îmi dau seama că aș fi tre­cut drept un puș­tan întârziat, dar vre­murile erau altele atunci. Dar prin­ci­palul motiv pen­tru care nu mă revoltam nu era timid­i­tatea. Era fap­tul că îmi iubeam bunicii. Și-mi era imposi­bil să îi deza­măgesc purtându-mă ca un rebel, contrazicându-le înțelep­ci­unea vârstei care dicta reg­ulile de zi cu zi. În adân­cul sufle­tu­lui meu cre­deam că în spusele lor sălășluia un ade­văr ale cărui rați­uni erau încă prea com­pli­cate pen­tru a‑mi fi acce­si­bile. Așa că mă mulțumeam cu con­tra­venția ocazion­ală, urmată de vremel­nice remușcări și teama de a nu fi descoperit, promițându-mi că a fost ultima dată, că nu voi mai călca peste cuvân­tul lor.

Chiar și atunci când facem ceva con­damnabil, sin­gura remuș­care care se poate naște vine din iubire. Ne poate măcina doar regre­tul unei nedorite dezvăluiri a faptei noas­tre în fața celor cărora vrem să le arătăm dragostea pe care le‑o purtăm. Alt­minteri nu ne pasă. Când simți regret față de un gest, un gând, o faptă, e semn că iubești pe cineva căruia nu ai fi vrut să‑i dezvălui latura ta neputin­cioasă. Azi am primit un link către un scurt film moti­vațional, care pro­mova ideea că făcând un mic bine, arătând iubire față de un străin, vei primi la rân­dul tău aseme­nea dragoste. Din păcate nu e ade­vărat. Iubim doar ceea ce are legă­tură cu noi, prin simil­i­tu­dini incom­pre­hen­si­bile, poate genet­ice, poate spir­i­tuale. Nu iubim un străin pen­tru ceea ce este, ci pen­tru că împlinește ceea ce vrem să fie. Iubim reflecția gân­du­lui nos­tru, împlinit, măcar în parte.

De aceea, când privesc în jurul meu, nu mă regăs­esc în aproape nimic din ceea ce semenii mei fac. Mă simt înstrăi­nat de gân­dul lor, necuprins în ges­tul lor, respins prin negli­jența ati­tu­dinii. Lor le pasă doar de ei înșiși — cum i‑aș putea iubi? Cum i‑aș putea include în proiec­tul vieții mele, când ei pun atâta stră­danie în a mă exclude din ale lor?

 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihaela Ionescu

    Este cumplit de difi­cil sa urmezi cuvin­tele lui Isus: "iubeste si pe dus­man", dar un film ca asta: http://www.filmedocumentare.com/cercul-perfect, ne poate ajuta…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu