Am o sticlă micuță, de vreo jumătate de litru, cu gât lung și un vas mai pântecos către bază, închisă cu un dop de plută din acelea care nu le prea mai găsești azi, care își schimbă forma după buza butelcii, scârțâind prelung când îl răsucești, trăgându‑l. Înăuntrul sticlei zăbovește o minunată afinată făcută de mine, din fructe alese anume să fie mai pipernicite și mai pline de frunze împieptănate, ca o minimă garanție a originii lor naturale, a faptului că negreala pulpei a fost zămislită în marginea unei pășuni alpine. Sticla de afinată îmi amintește de beciul din casa în care am petrecut o parte a adolescenței, la Câmpulung, unde zăboveam pentru două clipe ca să gust din afinata bunicii, trimis fiind după cartofi sau murături, la vremea când afară zăpada scârțâia geros sub pașii unor drumeți întârziați. Plăcerea trecătoare a inghițiturii interzise pentru adolescentul de cincisprezece ani este, probabil, străină celor mai mulți dintre cei tineri, care se vor fi întrebând de ce nu mă revoltam împotriva unor atât de stricte reguli. Lor li se cuvin, înaintea celorlalți, aceste rânduri.
Poate că vă veți întreba de ce nu mă revoltam împotriva unei reguli — este privilegiul tinereței, mai cu seamă al adolescenței, să faci frondă împotriva oricărei cauze neconvenabile. Mai întâi s‑ar cuveni să spun că în vremea aceea o astfel de revoltă ar fi trecut drept obrăznicie și insolență, nicidecum drept apărarea unor drepturi. La cincisprezece ani eram încă un copil. Chiar eram. Privind tinerii de azi, îmi dau seama că aș fi trecut drept un puștan întârziat, dar vremurile erau altele atunci. Dar principalul motiv pentru care nu mă revoltam nu era timiditatea. Era faptul că îmi iubeam bunicii. Și-mi era imposibil să îi dezamăgesc purtându-mă ca un rebel, contrazicându-le înțelepciunea vârstei care dicta regulile de zi cu zi. În adâncul sufletului meu credeam că în spusele lor sălășluia un adevăr ale cărui rațiuni erau încă prea complicate pentru a‑mi fi accesibile. Așa că mă mulțumeam cu contravenția ocazională, urmată de vremelnice remușcări și teama de a nu fi descoperit, promițându-mi că a fost ultima dată, că nu voi mai călca peste cuvântul lor.
Chiar și atunci când facem ceva condamnabil, singura remușcare care se poate naște vine din iubire. Ne poate măcina doar regretul unei nedorite dezvăluiri a faptei noastre în fața celor cărora vrem să le arătăm dragostea pe care le‑o purtăm. Altminteri nu ne pasă. Când simți regret față de un gest, un gând, o faptă, e semn că iubești pe cineva căruia nu ai fi vrut să‑i dezvălui latura ta neputincioasă. Azi am primit un link către un scurt film motivațional, care promova ideea că făcând un mic bine, arătând iubire față de un străin, vei primi la rândul tău asemenea dragoste. Din păcate nu e adevărat. Iubim doar ceea ce are legătură cu noi, prin similitudini incomprehensibile, poate genetice, poate spirituale. Nu iubim un străin pentru ceea ce este, ci pentru că împlinește ceea ce vrem să fie. Iubim reflecția gândului nostru, împlinit, măcar în parte.
De aceea, când privesc în jurul meu, nu mă regăsesc în aproape nimic din ceea ce semenii mei fac. Mă simt înstrăinat de gândul lor, necuprins în gestul lor, respins prin neglijența atitudinii. Lor le pasă doar de ei înșiși — cum i‑aș putea iubi? Cum i‑aș putea include în proiectul vieții mele, când ei pun atâta strădanie în a mă exclude din ale lor?
9:01
Este cumplit de dificil sa urmezi cuvintele lui Isus: “iubeste si pe dusman”, dar un film ca asta: http://www.filmedocumentare.com/cercul-perfect, ne poate ajuta…