Până unde ne simplificăm

În lu­mea în­treagă se de­pune un efort ex­tra­or­di­nar de teh­no­lo­gi­zare. Ma­jo­ri­ta­tea din­tre noi în­cli­năm să cre­dem că viața ne este cu atât mai bună și mai fru­moasă cu cât avem în ju­rul nos­tru mai multă teh­no­lo­gie. Și nu pre­cu­pețim nici un efort în a ne stră­dui să pro­du­cem ba­nii ne­ce­sari pen­tru a ne cum­păra și mai multa teh­no­lo­gie. În­că­le­cați pe mor­ma­nul de elec­tro­ca­s­nice, ga­d­ge­turi și com­pu­tere, noi sun­tem tot mai grași și mai ne­pu­tin­cioși fi­zic, tot mai stu­pizi și mai su­per­fi­ci­ali. Dar asta nu ne îm­pie­dică să ne în­tre­cem în­tre noi, ca să do­ve­dim că te­le­fo­nul ne este mai smart și ma­șina mai dotată.

Fap­tul că am aban­do­nat se­lec­ția na­tu­rală ca prin­ci­piu de pro­gres al spe­ciei va avea pro­ba­bil niște con­se­cințe pe care le vom re­greta. Sun­tem încă con­stru­iți fi­zic după prin­ci­pi­ile abi­li­tă­ți­lor na­tu­rale, încă mai avem ceva din co­or­do­na­rea ochi-mână a vâ­nă­to­ru­lui cu sulița și ar­cul, re­zis­tența fi­zică a agri­cul­to­ru­lui pri­mi­tiv. Sis­te­mele mo­derne de ali­men­ta­ție și de să­nă­tate lu­crează însă îm­po­triva aces­tui tip de om, fă­când po­si­bilă su­pra­vie­țu­i­rea bi­cis­ni­cu­lui, ne­în­demâ­na­te­cu­lui, slă­bă­no­gu­lui, ajutându‑l să re­u­șească și să se per­pe­tu­eze. E drept, unii din­tre ei au niște minți lu­mi­nate, dar as­tea sunt ex­cep­ții. Ne lup­tăm să trăim mai mult, să asi­gu­răm hrană pen­tru mai mulți, să ne în­mul­țim. În fond, de ce e atât de im­por­tant să fim tot mai mulți? Este can­ti­ta­tea o ga­ran­ție a pro­gre­su­lui în sen­sul evo­lu­ției speciei?

Pri­vim pro­gre­sul doar prin prisma teh­no­lo­giei — cu cât mai multe ma­șini și echi­pa­mente in­ven­tăm, cu atât ni se pare că am evo­luat mai mult. Dar oare fap­tul că ne în­lo­cuim cre­ie­rul cu echi­pa­mente care gân­desc în lo­cul nos­tru va con­duce — pe ter­men lung — la o in­te­li­gență su­pe­ri­oară a spe­ciei umane? Fap­tul că pu­nem ma­și­nile să exe­cute în lo­cul nos­tru ope­ra­țiu­nile care ne­ce­sită co­or­do­nare și aten­ție, va con­duce la un om al vi­i­to­ru­lui abil și ver­sa­til din punct de ve­dere fi­zic? Mai sunt im­por­tante abi­li­tă­țile fi­zice într‑o lume com­plet teh­no­lo­gi­zată? Pu­tem sus­ține pe ter­men lung această teh­no­lo­gie și ener­gia pe care ea o con­sumă? Va tre­bui să ne în­toar­cem cân­dva la munca fizică?

Există de­si­gur și teh­no­lo­gii care ne-au aju­tat. Nu sus­țin că teh­no­lo­gia este dă­u­nă­toare în sine. Au fost de‑a lun­gul tim­pu­lui in­ven­ții care ne-au îm­pins mai de­parte, prin care am pro­gre­sat în mod real. Hăr­țile — care ne-au aju­tat să în­țe­le­gem spa­țiul în care ne miș­căm. Cea­sul — care ne‑a dat o altă în­țe­le­gere a tim­pu­lui. Ti­pa­rul — care ne‑a dat po­si­bi­li­ta­tea să me­mo­răm prin cărți ceea ce am în­vă­țat și să ne edu­căm. Dar toate as­tea au ceva în co­mun: sunt teh­no­lo­gii care se adre­sează in­te­lec­tu­lui, sunt in­ven­ții care se ada­ugă pro­priei noas­tre gân­diri, potențând‑o. Uti­li­zându-le de­ve­nim su­pe­ri­ori nouă în­șine, fără a ne pierde ca­li­tăți esen­ți­ale ale moș­te­ni­rii noas­tre genetice.

Iată o de­mon­stra­ție a pro­gre­su­lui teh­no­lo­gic care mă de­ter­mină să mă în­treb: evo­lu­ție în­seamnă să de­le­găm com­ple­xi­ta­tea că­tre com­pu­ter, să ex­ter­na­li­zăm gân­di­rea că­tre ma­șini, să de­pin­dem de ener­gie pen­tru toate as­pec­tele vie­ții noas­tre? Ne sim­pli­fi­căm viața chiar dacă ast­fel ne sim­pli­fi­căm pe noi în­șine, ca ființe?

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...