Vă pro­pun să ana­li­zăm îm­pre­ună, din punct de ve­dere ar­gu­men­ta­tiv, ur­mă­to­rul enunț: OTV-ul s‑a în­chis, dar spi­ri­tul lui e li­ber şi nu m‑ar mira ca cel pu­ţin la anu­mite pos­turi de te­le­vi­ziune să‑i văd pe mo­de­ra­tori şi ana­li­şti con­sa­craţi bă­gându-se unul pe al­tul în vreun tom­be­ron. Nu se poate să minţi chiar aşa, […] o mi­nimă le­gă­tură cu re­a­li­ta­tea sau cu pla­u­zi­bi­lul tre­buie să rămână. Au­to­rul fra­zei este ni­meni al­tul de­cât ine­s­ti­ma­bi­lul domn Crin An­to­ne­scu, iar îm­pre­ju­ra­rea în care a ros­tit această perlă de sin­ce­ri­tate este ne­în­sem­nată. Des­tul ar fi să spu­nem că ‘mne­a­lui se afla la Iași și era oa­re­cum în­col­țit cu în­tre­bări des­pre ste­no­gra­mele dis­cu­ției se­crete din­tre el, Ponta, Zgo­nea și Bă­sescu. Gu­rile rele zic că Bă­sescu l‑ar fi in­ter­pe­lat di­rect, cerându‑i să nu se mai ames­tece în jus­ti­ție la­o­laltă cu Vo­i­cu­lescu și Piv­ni­ceru, pen­tru că afec­tează grav sta­tul de drept și că toate as­tea ar fi con­sem­nate în ste­no­grame. Evi­dent, Crin An­to­ne­scu a ne­gat: nici us­tu­roi n‑am mân­cat nici gura nu‑i mi­roase. Așa­dar enun­țul de mai sus în­cearcă să ex­plice zia­riș­ti­lor că ste­no­gra­mele res­pec­tive nu există, iar dis­cu­ția res­pec­tivă nu a avut loc.

Lo­gica sa este însă in­cre­di­bilă — ci­tiți cu aten­ție: nu se poate să minți chiar așa, spune dom­nul An­to­ne­scu. Adică să minți e ok, e nor­mal, dar nu se poate să exa­ge­rezi. De­vine ast­fel foarte in­te­re­sant să aflăm de la dom­nul An­to­ne­scu cât este ac­cep­ta­bil să minți, cam care ar fi mă­sura pe care tre­buie s‑o apli­căm mi­to­ma­ni­lor pen­tru a îi pu­tea îm­părți în mo­de­rați — cei care mint fru­mos și echi­li­brat — și ex­tre­miști — adică cei care nu mai au li­mite în a minți.

Con­ti­nu­a­rea ra­țio­na­men­tu­lui său ne dă răs­pun­sul, cu o cla­ri­tate re­mar­ca­bilă. O min­ciună tre­buie să în­de­pli­nească una din două con­di­ții: fie să aibă o mi­nimă le­gă­tură cu re­a­li­ta­tea, fie să aibă o mi­nimă doză de pla­u­zi­bil. Așa­dar ca să minți într-un mod ac­cep­ta­bil (nu e o con­tra­dic­ție în ter­meni, toc­mai am sta­bi­lit mai îna­inte că min­ciuna bine do­zată este chiar dezi­ra­bilă) tre­buie să lași înă­un­trul ei o le­gă­tură cât de fi­ravă cu un fapt real, de la care poți apoi să țeși o plasă ori­cât de com­pli­cată de mis­ti­fi­cări și de­la­țiuni. Iar dacă nu poți să te an­co­rezi în acest mi­nim re­per de ade­văr, mă­car tre­buie să faci efor­tul de a in­venta ceva pla­u­zi­bil, pe care cei­lalți să‑l cre­adă ca fi­ind real și abia apoi să con­stru­iești în ju­rul său res­tul minciunii.

Tre­buie să re­cu­noaș­tem: dom­nul An­to­ne­scu este un ade­vă­rat te­o­re­ti­cian al min­ciu­nii, un om care nu pre­cu­pețește nici un efort pen­tru a face din clasa po­li­tică ro­mâ­nească un corp de ade­vă­rați pro­fe­si­o­niști ai min­ciu­nii. Dacă am avea încă vreo zece-do­uă­zeci de par­la­men­tari de ta­lia lui, cred că n‑am mai avea nici o pro­blemă în țara asta. Ne-ar con­vinge ei că to­tul e per­fect, dacă îi vo­tăm. De-aia zic: Crin — pre­șe­dinte! Doamne, de-abia aș­tept să-mi bag vo­tul în urnă pen­tru el…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.