Vara ple­case deja. Pu­teai fi si­gur după di­mi­ne­țile reci, aproape bru­mate, pe care le sim­țeai în nări, ca o pro­mi­siune a ier­nii ce pân­dea un­deva, nu de­parte. Pă­du­rile de mo­lid de pe de­a­lu­rile dim­pre­jur rămâ­neau ori­cum verzi, însă pă­șu­nile de sub poala lor, care co­bo­rau gră­bit la vale până la gar­du­rile pri­me­lor gos­po­dă­rii, în­ce­pu­seră să-și pă­lească într-un târ­ziu ier­bu­rile. Jos, în vale, cas­ta­nii își scu­tu­rau în tihnă frun­zele peste pa­va­jele stră­zi­lor. Toamna că­dea blând peste oraș în anul acela.

Dru­mul că­tre li­ceu era nou pen­tru mine, ie­șeam pe poarta ca­sei bu­ni­ci­lor, o luam la stânga pe lângă co­fe­tă­rie, mă stre­cu­ram apoi prin­tre cele câ­teva blo­curi de lângă far­ma­cie și ie­șeam în strada prin­ci­pală pe lângă ci­ne­ma­to­graf. Apoi urma o lungă plim­bare că­tre est, vreo doi ki­lo­me­tri, vreme în­des­tu­lă­toare ca să me­di­tez la căr­țile pe care le ci­team sau la te­mele șco­lare. În­ce­pu­sem clasa a noua și to­tul era nou în ju­rul meu, nu pen­tru că lu­mea se schim­base, ci pen­tru că eu lă­sa­sem Bu­cu­reștiul în urmă și apu­ca­sem dru­mul silviculturii.

La în­toar­cere eram ra­re­ori sin­gur. Mă în­so­țea co­le­gul de bancă, un tip mai înalt cu un cap de­cât mine, cu o față pă­tră­țoasă și niște ochi su­prin­ză­tori de al­baș­tri. Avea niște brațe pu­ter­nice, cu mâini mari și de­gete bu­tu­că­noase, ca ale unui om obiș­nuit cu munca fi­zică. Po­ves­tea des­pre pri­e­te­nii lui de pe deal, unde lo­cuia, în sus, pe șo­seaua că­tre ca­bana Deia. Dru­mul său că­tre casă tre­cea prin fața ca­sei bu­ni­ci­lor mei, așa că îmi era to­va­răș în fi­e­care zi, preț de vreo ju­mă­tate de ceas. 

Era un tip ciu­dat, avea niște po­vești stra­nii des­pre în­demâ­na­rea lui de a mâ­nui barda și to­po­rul, des­pre cum aruncă cuți­tul cu pre­ci­zie de la zece pași înfigându‑l în trun­chiul unui mo­lid din do­sul cur­ții de acasă. Bra­vu­rile lui au fost amu­zante vreme de o săp­tămână-două, apoi au de­ve­nit plic­ti­si­toare și, după vreo două luni, si­nis­tre. L‑am vă­zut mai târ­ziu, în mie­zul ier­nii, dându-se cu sa­nia pe dru­mul Deii, alu­ne­când cu o vi­teză ne­bună peste as­fal­tul aco­pe­rit de ză­padă bă­tă­to­rită, în curbe strânse în care nu pu­tea să vadă dacă o ma­șină urcă din sens opus. Chiuia ne­bu­nește, ca și cum gusta fi­e­care pi­că­tură de adre­na­lină, iar mie mi se strân­gea inima în­chi­pu­indu-mi‑l stri­vit sub ro­țile unuia din ra­rele ca­mi­oane care ur­cau spre cabană.

Mai târ­ziu, că­tre vara ur­mă­toare, l‑am vă­zut trans­fi­gu­rându-se sub ochii mei, într‑o ceartă co­pi­lă­rească de li­ce­eni, când lu­cru­rile au scă­pat de sub con­trol și s‑a ajuns la vi­o­lență. S‑a schim­bat la față, de­ve­nind parcă mai pa­lid, a strâns bu­zele până au de­ve­nit doar o li­nie și și‑a în­cleș­tat pum­nii. Dar cel mai în­spă­i­mân­tă­tor a fost fe­lul în care i s‑a schim­bat pri­vi­rea — ochii i‑au de­ve­nit de un al­bas­tru de oțel, ca ai unui om-ma­șină, că­ruia nu‑i mai pasă de ni­mic, a că­rui unică do­rință este să-și in­vingă ad­ver­sa­rul. A ur­mat o bă­taie ca în filme, cu pumni îm­păr­țiți cu sete, cu zgo­mo­tul lo­vi­tu­ri­lor în­ca­sate fără crâc­net. Mie mi s‑a pă­rut că a du­rat o veș­ni­cie, că fi­e­care lo­vi­tură m‑ar fi fă­cut una cu pămân­tul, eram te­ri­fiat de spaimă. Într-un fi­nal to­tul s‑a în­che­iat la fel de brusc cum în­ce­puse — nu-mi amin­tesc cine a ie­șit în­ving­ă­tor, doar gâ­fâi­tul co­le­gu­lui meu de bancă și pri­vi­rea lui de ani­mal dez­lăn­țuit. De atunci mi‑a fost frică de el și am în­ce­put să‑l evit.

Au tre­cut apoi mulți ani. El n‑a re­u­șit la exa­me­nul de treaptă și a con­ti­nuat școala în altă parte, cred că la li­ceul fo­res­tier de la Mol­do­vița. I‑am pier­dut urma. Vi­zi­tele mele la Câm­pu­lung în anii care au ur­mat nu s‑au in­ter­sec­tat cu dru­mu­rile lui. Am aflat la un mo­ment dat că bea și că are pro­bleme cu le­gea. Nu m‑am mirat.

Viața noas­tră se in­ter­sec­tează une­ori cu des­tine pe care nu le pu­tem an­ti­cipa. Știm prea pu­ține des­pre tre­cu­tul ce­lor ce ne sunt o vreme în pre­a­jmă, dar și mai pu­ține des­pre în­co­tro se în­dreaptă. Fos­tul meu co­leg de bancă a de­ve­nit poet și cri­mi­nal.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.