Vara plecase deja. Puteai fi sigur după diminețile reci, aproape brumate, pe care le simțeai în nări, ca o promisiune a iernii ce pândea undeva, nu departe. Pădurile de molid de pe dealurile dimprejur rămâneau oricum verzi, însă pășunile de sub poala lor, care coborau grăbit la vale până la gardurile primelor gospodării, începuseră să-și pălească într-un târziu ierburile. Jos, în vale, castanii își scuturau în tihnă frunzele peste pavajele străzilor. Toamna cădea blând peste oraș în anul acela.
Drumul către liceu era nou pentru mine, ieșeam pe poarta casei bunicilor, o luam la stânga pe lângă cofetărie, mă strecuram apoi printre cele câteva blocuri de lângă farmacie și ieșeam în strada principală pe lângă cinematograf. Apoi urma o lungă plimbare către est, vreo doi kilometri, vreme îndestulătoare ca să meditez la cărțile pe care le citeam sau la temele școlare. Începusem clasa a noua și totul era nou în jurul meu, nu pentru că lumea se schimbase, ci pentru că eu lăsasem Bucureștiul în urmă și apucasem drumul silviculturii.
La întoarcere eram rareori singur. Mă însoțea colegul de bancă, un tip mai înalt cu un cap decât mine, cu o față pătrățoasă și niște ochi suprinzători de albaștri. Avea niște brațe puternice, cu mâini mari și degete butucănoase, ca ale unui om obișnuit cu munca fizică. Povestea despre prietenii lui de pe deal, unde locuia, în sus, pe șoseaua către cabana Deia. Drumul său către casă trecea prin fața casei bunicilor mei, așa că îmi era tovarăș în fiecare zi, preț de vreo jumătate de ceas.
Era un tip ciudat, avea niște povești stranii despre îndemânarea lui de a mânui barda și toporul, despre cum aruncă cuțitul cu precizie de la zece pași înfigându‑l în trunchiul unui molid din dosul curții de acasă. Bravurile lui au fost amuzante vreme de o săptămână-două, apoi au devenit plictisitoare și, după vreo două luni, sinistre. L‑am văzut mai târziu, în miezul iernii, dându-se cu sania pe drumul Deii, alunecând cu o viteză nebună peste asfaltul acoperit de zăpadă bătătorită, în curbe strânse în care nu putea să vadă dacă o mașină urcă din sens opus. Chiuia nebunește, ca și cum gusta fiecare picătură de adrenalină, iar mie mi se strângea inima închipuindu-mi‑l strivit sub roțile unuia din rarele camioane care urcau spre cabană.
Mai târziu, către vara următoare, l‑am văzut transfigurându-se sub ochii mei, într‑o ceartă copilărească de liceeni, când lucrurile au scăpat de sub control și s‑a ajuns la violență. S‑a schimbat la față, devenind parcă mai palid, a strâns buzele până au devenit doar o linie și și‑a încleștat pumnii. Dar cel mai înspăimântător a fost felul în care i s‑a schimbat privirea — ochii i‑au devenit de un albastru de oțel, ca ai unui om-mașină, căruia nu‑i mai pasă de nimic, a cărui unică dorință este să-și invingă adversarul. A urmat o bătaie ca în filme, cu pumni împărțiți cu sete, cu zgomotul loviturilor încasate fără crâcnet. Mie mi s‑a părut că a durat o veșnicie, că fiecare lovitură m‑ar fi făcut una cu pământul, eram terifiat de spaimă. Într-un final totul s‑a încheiat la fel de brusc cum începuse — nu-mi amintesc cine a ieșit învingător, doar gâfâitul colegului meu de bancă și privirea lui de animal dezlănțuit. De atunci mi‑a fost frică de el și am început să‑l evit.
Au trecut apoi mulți ani. El n‑a reușit la examenul de treaptă și a continuat școala în altă parte, cred că la liceul forestier de la Moldovița. I‑am pierdut urma. Vizitele mele la Câmpulung în anii care au urmat nu s‑au intersectat cu drumurile lui. Am aflat la un moment dat că bea și că are probleme cu legea. Nu m‑am mirat.
Viața noastră se intersectează uneori cu destine pe care nu le putem anticipa. Știm prea puține despre trecutul celor ce ne sunt o vreme în preajmă, dar și mai puține despre încotro se îndreaptă. Fostul meu coleg de bancă a devenit poet și criminal.
Lasă un comentariu