Autorizație de port-cuvânt

Am și eu fix­ați­ile mele și între ele una este regle­mentarea pre­sei. Ultimul raport MCV de la Comisia Euro­peană mi‑a ridi­cat din nou mingea la fileu pe acest subiect, menționând fap­tul că presa a făcut în ultima vreme pre­siuni inac­cept­abile la adresa unor insti­tuții ale stat­u­lui, cum ar fi ANI, CCR, CSM și ÎCCJ. Le-am auzit sau citit cu toții, dar le-am inter­pre­tat diferit, unii bucuroși că USL-ul lor iubit își înfoaie mușchii prin trâm­bițele de par­tid, alții dis­per­ați să con­state că și bruma de stat de drept — câtă era — este căl­cată în picioare. La finalul întregii teva­turi, Uni­unea Euro­peană joacă din nou rolul de arbi­tru, iar noi — toți românii — ieșim din nou cu imag­inea șifonată, veșnicii derbe­dei ai Europei, care nu se pot abține să nu‑i mai spargă câte un geam coanei Democrația.

Clubul Român de Presă pare a se ală­tura opiniei expri­mate în rapor­tul euro­pean, recunoscând că prob­lemele sem­nalate sunt corecte, dar nu con­sid­eră că normele de con­duită pro­fe­sion­ală a jur­nal­iștilor tre­buie revizuite. Argu­men­tul lor e oare­cum valid: nici cele actuale nu sunt respec­tate, de ce le-am înăspri când nu le putem impune? Însă, foarte impor­tant, admit că starea de fapt actu­ală are efecte dăună­toare "asupra pub­licu­lui, dar şi a întregii comu­nităţi jur­nal­is­tice şi poate con­duce la gen­er­al­izări per­icu­loase". Deci prob­lemele sunt reale, măsurile sunt ine­fi­ciente, iar con­secințele sunt grave. Ce e de făcut?

Departe de mine de a face pro­pa­gandă pen­tru cen­zură. Detest ideea că cineva, indifer­ent cine ar fi, are drep­tul să sta­bilească ce poate și ce nu poate să spună altcineva. Dar a te adresa oame­nilor din pos­tura de jur­nal­ist este o respon­s­abil­i­tate care tre­buie exerci­tată cu grijă. Nu se poate ca orice indi­vid care e bun de gură sau de con­dei să per­oreze la tele­viz­iune sau în presa scrisă fără să îi pese de etica meseriei. E nevoie de măsură, de bună cuvi­ință, de temeini­cie. Iar ea se man­i­festă la nivel indi­vid­ual, nu la nivel insti­tuțional. Vreau să spun că un ziar sau o tele­viz­iune ar tre­bui să impună con­trac­tual jur­nal­iștilor pe care îi anga­jează respectarea codu­lui deon­to­logic, iar dacă îl încalcă să îi dea afară. Clubul Român de Presă ar tre­bui să poată sus­penda sau retrage cal­i­tatea de jur­nal­ist a cuiva care a depășit lim­itele, la fel cum se întâm­plă cu barourile de avo­cați. Firește, decizia tre­buie moti­vată solid și ar tre­bui să poată fi ata­cată în justiție. Dar cel ce și‑a pier­dut licența de jur­nal­ist ar tre­bui să nu mai poată activa într‑o insti­tuție de presă. Asta nu înseamnă că i s‑a luat lib­er­tatea cuvân­tu­lui. În nume per­sonal este liber să spună tot ceea ce dorește, asumându-și even­tualele con­secințe legale ale unor afir­mații min­ci­noase. Ca orice alt cetățean.

Cât despre insti­tuția de presă, ea poate con­tinua să facă gazetărie. Fap­tul că un ins nu a respec­tat deon­tolo­gia pro­fe­sion­ală nu incrim­inează întreaga tele­viz­iune, gazetă sau revistă. Cu excepția cazu­lui în care se con­stată că în con­tractele de anga­jare nu sunt stip­u­late ca oblig­a­torii reg­ulile deon­to­log­ice. Caz în care insti­tuția poate fi amen­dată, sus­pendată și apoi des­fi­ințată printr-un mecan­ism sim­i­lar. Mie unul nu mi se pare că asta e cen­zură, ci doar sancționarea lip­sei de respon­s­abil­i­tate în uti­lizarea cuvân­tu­lui. 

Se spune ade­sea și pe bună drep­tate despre cuvânt că e o armă foarte efi­cientă, dar și per­icu­loasă. Mi se pare firesc ca aceia care o mânui­esc să posede o autor­iza­ție de port-cuvânt.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu