Am și eu fixațiile mele și între ele una este reglementarea presei. Ultimul raport MCV de la Comisia Europeană mi‑a ridicat din nou mingea la fileu pe acest subiect, menționând faptul că presa a făcut în ultima vreme presiuni inacceptabile la adresa unor instituții ale statului, cum ar fi ANI, CCR, CSM și ÎCCJ. Le-am auzit sau citit cu toții, dar le-am interpretat diferit, unii bucuroși că USL-ul lor iubit își înfoaie mușchii prin trâmbițele de partid, alții disperați să constate că și bruma de stat de drept — câtă era — este călcată în picioare. La finalul întregii tevaturi, Uniunea Europeană joacă din nou rolul de arbitru, iar noi — toți românii — ieșim din nou cu imaginea șifonată, veșnicii derbedei ai Europei, care nu se pot abține să nu‑i mai spargă câte un geam coanei Democrația.
Clubul Român de Presă pare a se alătura opiniei exprimate în raportul european, recunoscând că problemele semnalate sunt corecte, dar nu consideră că normele de conduită profesională a jurnaliștilor trebuie revizuite. Argumentul lor e oarecum valid: nici cele actuale nu sunt respectate, de ce le-am înăspri când nu le putem impune? Însă, foarte important, admit că starea de fapt actuală are efecte dăunătoare “asupra publicului, dar şi a întregii comunităţi jurnalistice şi poate conduce la generalizări periculoase”. Deci problemele sunt reale, măsurile sunt ineficiente, iar consecințele sunt grave. Ce e de făcut?
Departe de mine de a face propagandă pentru cenzură. Detest ideea că cineva, indiferent cine ar fi, are dreptul să stabilească ce poate și ce nu poate să spună altcineva. Dar a te adresa oamenilor din postura de jurnalist este o responsabilitate care trebuie exercitată cu grijă. Nu se poate ca orice individ care e bun de gură sau de condei să peroreze la televiziune sau în presa scrisă fără să îi pese de etica meseriei. E nevoie de măsură, de bună cuviință, de temeinicie. Iar ea se manifestă la nivel individual, nu la nivel instituțional. Vreau să spun că un ziar sau o televiziune ar trebui să impună contractual jurnaliștilor pe care îi angajează respectarea codului deontologic, iar dacă îl încalcă să îi dea afară. Clubul Român de Presă ar trebui să poată suspenda sau retrage calitatea de jurnalist a cuiva care a depășit limitele, la fel cum se întâmplă cu barourile de avocați. Firește, decizia trebuie motivată solid și ar trebui să poată fi atacată în justiție. Dar cel ce și‑a pierdut licența de jurnalist ar trebui să nu mai poată activa într‑o instituție de presă. Asta nu înseamnă că i s‑a luat libertatea cuvântului. În nume personal este liber să spună tot ceea ce dorește, asumându-și eventualele consecințe legale ale unor afirmații mincinoase. Ca orice alt cetățean.
Cât despre instituția de presă, ea poate continua să facă gazetărie. Faptul că un ins nu a respectat deontologia profesională nu incriminează întreaga televiziune, gazetă sau revistă. Cu excepția cazului în care se constată că în contractele de angajare nu sunt stipulate ca obligatorii regulile deontologice. Caz în care instituția poate fi amendată, suspendată și apoi desființată printr-un mecanism similar. Mie unul nu mi se pare că asta e cenzură, ci doar sancționarea lipsei de responsabilitate în utilizarea cuvântului.
Se spune adesea și pe bună dreptate despre cuvânt că e o armă foarte eficientă, dar și periculoasă. Mi se pare firesc ca aceia care o mânuiesc să posede o autorizație de port-cuvânt.
Lasă un comentariu