La un gest de noi înșine

Este sau nu co­rect să scoa­tem în evi­dență de­fec­tele ro­mâ­ni­lor? Ne­nu­mă­rate dis­cu­ții s‑au stâr­nit în ul­tima vreme, într‑o oa­re­care mă­sură sti­mu­late de apa­ri­ția căr­ții lui Lu­cian Boia, “De ce sunt ro­mâ­nii alt­fel”, unde is­to­ri­cul ex­plică punc­tul său de ve­dere asu­pra pro­ble­mei. Și nu e unul la­u­da­tiv la adresa noas­tră. Mulți din­tre cei care apar­țin sau sunt per­ce­puți a face parte din elita Ro­mâ­niei¹ au opi­nii si­mi­lare și și le-au ex­pri­mat des­tul de so­nor în ul­ti­mul timp. Fi­rește, con­tra-re­ac­ți­ile nu au în­târ­ziat. Chiar azi, Ge­orge Damian opi­nează că ro­mâ­nii sunt un po­por prea to­le­rant, din acest punct de vedere.

Pro­ba­bil că există o doză de ade­văr în ce spune Ge­orge Damian. Într-ade­văr, ge­ne­ra­li­ză­rile nu sunt bune, dar con­clu­zi­ile nu se pot trage de­cât din ele, nu din exem­ple in­di­vi­du­ale. Dacă am fi tre­cut printr‑o etapă de ac­cep­tare a pro­pri­i­lor de­fecte, la nivel de na­țiune, aș fi fost com­plet de acord. N‑am făcut‑o, ne tot fe­rim să ne re­cu­noaș­tem ero­rile și lipsa de edu­ca­ție is­to­rică și ne aș­tep­tăm ca Ro­mâ­nia să pro­gre­seze. Nu se va în­tâm­pla până nu ne vom uita în oglindă și ne vom ac­cepta minusurile.

Ceea ce cred că fac eli­tele este să “for­țeze” acest pro­ces, exa­ge­rând ade­sea pen­tru a stârni o mi­nimă re­ac­ție, până acum fără suc­ces. Ro­mâ­nul e mul­țu­mit de sine, iar jig­ni­rile na­țio­nale nu‑l ating pen­tru că nu‑l vi­zează. Iar ăsta mi se pare că e cel mai grav lu­cru. Ro­mâ­nii nu sunt un po­por to­le­rant, pen­tru că nu sunt în pri­mul rând un po­por. Asta e ex­pli­ca­ția lip­sei lor de re­ac­ție, ori­cât de ne­plă­cut și de frust ar suna asta. Și, dacă sun­tem atenți, vom ob­serva că nu doar eli­tele se plâng. Pă­re­rea proastă des­pre noi în­șine este sin­gura idee co­mună, pe care o îm­păr­tă­șim cu toții.

Dar din­colo de acest in­di­vi­du­a­lism ca­rac­te­ris­tic, fi­e­care ro­mân pare că tân­jește să apar­țină unui ve­ri­ta­bile na­țiuni. Alt­min­teri de ce toți ne-am plânge de lipsa de co­e­ziune, de de­fec­tele evi­dente, de lipsa de edu­ca­ție și de proasta ima­gine? În si­nea noas­tră știm că sun­tem dez­bi­nați, în­țe­le­gem că asta ne face mai slabi, con­ști­en­ti­zăm că pro­iec­tăm o ima­gine proastă. Dar nu fa­cem acel ul­tim gest care să de­clan­șeze so­li­da­ri­ta­tea, nu ne ri­di­căm în apă­ra­rea al­tui ro­mân, nu în­tin­dem mâna că­tre alt co­na­țio­nal. Dis­pe­rați și bol­navi de sin­gu­ră­tate, aș­tep­tăm la nesfâr­șit pe cei­lalți să par­curgă dis­tanța pâna la noi, să în­tindă mâna și să spună: hai! De sute de ani, de nu mai știm când, de o is­to­rie în­treagă sun­tem la un gest de­păr­tare de noi înșine.

Note:

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...