Te-ai gândit unde ai să fii peste cinci ani? Nu, nu mă refer la întrebarea clasică pe care ți‑o adresează resursele umane în firma unde lucrezi. Te întreb dacă te-ai întrebat tu, când erai doar cu gândurile tale, când nu mai era nimeni prin preajma singurătății tale. Cine ai să fii peste cinci ani? Dar peste zece ani? Unde vei fi peste douăzeci de ani? Nu te-ai gândit, așa‑i? Sau, dacă te-ai gândit, nu ți-ai dat un răspuns serios, ți-ai mutat repede mintea către alte lucruri ale prezentului, mai presante și — prin urgența lor — mai importante. Nu te condamn, așa am făcut și eu mulți ani la rând, convins fiind că sunt prea tânăr ca să mă uit atât de departe în viitor. Până într‑o zi când am înțeles că viitorul devine prezent un pic mai repede decât eram obișnuit, că anii trec amețitor de repede și că ar trebui să știu încotro mă îndrept. Așa că am început să studiez puțin problema viitorului. Acesta este micul meu tratat personal de futurologie aplicată.
Am făcut mai întâi un mic calcul. Mai am vreo șaisprezece ani de muncă. Nu-mi este foarte clar ce am să fac cu cariera mea și mă întreb cum va arăta piața de muncă în anii care vin. Am asistat cum generația părinților mei a fost dată la o parte, cum s‑au zbătut să păstreze locurile de muncă pe care le aveau în întreprinderile comuniste, devenite treptat mici făbricuțe și apoi sereleuri, cum au fost împinși la o parte de globalizarea adusă de multinaționale și cum s‑au chinuit inutil să-și găsească alte locuri de muncă în mediul privat. Fără succes, pentru că nu aveau calificările necesare, nu aveau deprinderile trebuincioase și nu aveau starea de spirit de care ar fi avut nevoie. S‑au pensionat anticipat când au putut și și-au înghițit mândria, chinuindu-se să trăiască din pensia măruntă pe care statul le‑o putea plăti, neînțelegând de ce după o viață de muncă nu pot să trăiască decent. Cei mai norocoși ne-au avut pe noi, copiii lor, lucrând în noua economie, câștigând suficient cât să le salvăm și lor onoarea.
Mi-am spus că nu e drept, dar e firesc. Așa-zisa revoluție din ’89 trebuia să-și ia tributul ei — nu poți primi libertate fără să dai nimic în schimb — iar noi am plătit acest tribut prin demnitatea terfelită a vreo două generații. Și mai urmează probabil încă una, în următorii zece-cincisprezece ani. Și apoi? Apoi ce va urma? Apoi va veni rândul generației mele, prima care a luat în piept noua lume, tocmai când își termina pregătirile pentru a trăi în comunism. O generație care a trebuit să se reinventeze, să se recalifice ca să supraviețuiască. Unii au reușit mai bine, alții nu. Dar suntem totuși prima generație care a muncit aproape exclusiv în noua economie. Avem deprinderile necesare. Am învățat spiritul noilor vremuri. Am fost dresați să devenim corespunzători. Pe umerii noștri a început globalizarea economiei românești, pe lungile noastre zile de muncă — plătite mult timp cu salarii mici sau mediocre — s‑au clădit afacerile multinaționalelor, care apoi au înflorit și au creat o nouă clasă de mijloc, cea a corporatiștilor. Noi am fost pionierii acestei clase.
Peste șaisprezece ani misiunea mea se va încheia. Va veni vremea să mă odihnesc, să-mi trag sufletul înainte de a mi‑l da. Ce-mi promite România pentru acei ani? Am încercat să-mi răspund la această întrebare uitându-mă la evoluția populației așa cum e ea prognozată pentru anii următori, știindu-se deja câți vor deveni pensionari, câți vor începe să muncească, presupunând că economia României nu se va destrăma într‑o măsură care să ne pună pe toți în pericol. Așa am dat peste studiul lui Vasile Ghețău ((Pentru întreg articolul am folosit informații din această prezentare, publicată pe site-ul Ministrului Muncii.)), directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, care a prezentat acum aproape un an o viziune destul de inteligibilă asupra fenomenului de îmbătrânire a populației României, într-un context european similar.
Mai întâi am remarcat că în prezent, chiar dacă ne plângem că avem foarte mulți pensionari față de populația activă, nu stăm chiar așa rău față de restul Europei. Cu alte cuvinte, așa rău cum e, e încă bine.
M‑am întrebat însă cum va evolua populația României în anii care urmează și am aflat că — pe ipotezele continuării tendințelor actuale — vom rămâne doar vreo 15 milioane până în 2050. Ca să fie limpede: continuarea tendințelor actuale înseamnă că nivelul de trai nu se va îmbunătăți spectaculos în următorii ani, dar nici nu va scădea mult față de situația actuală. Aici intră în discuție sistemul de sănătate — foarte important pentru cei peste 65 de ani și securitatea alimentară. Firește această prognoză nu ia în calcul populația care va pleca din România, definitiv sau pe perioade mari de timp, pentru că astfel de migrări sunt impredictibile. Iată cum stau lucrurile:
Situația nu mi se părea prea bună, scăderea populației înseamnă și scăderea numărului de contributori la fondul de pensii, deci am vrut să știu care este evoluția structurii populației pe clasede vârstă, aducându-mi aminte că în 1967 a început generația “decrețeilor”, acel faimos boom demografic cauzat de interzicerea avorturilor de către Ceaușescu. După cum mă temeam, evoluția este cât se poate de nefavorabilă.
Este foarte vizibil că după 2029 — anul când eu ar trebui să mă pensionez — începe o creștere rapidă a numărului de pensionari, ceea ce va pune o presiune tot mai mare pe fondul de pensii. Dar ce se întâmplă cu evoluția celorlalte grupe de vârstă? Iată:
Cu excepția acelei mici creșteri a natalității de acum câțiva ani, motivată de creșterea nivelului de trai din perioada 2005–2008, se vede o tendință evidentă de scădere a populației și de mutare a centrului de greutate către bătrâni. Astea nu sunt vești bune pentru generația mea. Așa că m‑am întrebat ce se întâmplă în Europa, pentru că și asta ar putea avea o influență asupra României. Ați ghicit, tot vești proaste.
Europa va îmbătrâni și ea, ceea ce înseamnă că țările dezvoltate — Germania, Austria, Franța, Elveția — vor trebui să accepte forța de muncă din emigrație pentru a contribui la sistemelor lor de pensii. Iar ofertele de muncă din aceste țări vor fi foarte tentante pentru generațiile tinere, care vor pleca pentru a câștiga mai bine, subțiind și mai mult masa de contributori la fondul de pensii. Din ce va trăi generația mea după 65 de ani? E o întrebare la care nu am un răspuns și mă tem că nici nu îl voi găsi. Singurul lucru pe care încă îl sper este că voi găsi un răspuns pentru familia mea. Dar pentru asta trebuie să încep de pe acum…
12:02
O analiză foarte tare!