Ne-am bu­cu­rat toți după de­cem­brie ’89 că vom pu­tea trăi în ca­pi­ta­lism și de­mo­cra­ție. În fond ce ne do­ri­sem mai mult de­cât atât în toți anii de co­mu­nism, când răb­dam foa­mea și fri­gul în case și ne era frică să vor­bim des­chis pen­tru că nu știai care din­tre pri­e­teni e se­cu­rist sau tur­nă­tor? Pe vre­mea aceea aveam niște de­fi­ni­ții sim­ple pen­tru cu­vin­tele as­tea in­ter­zise. Ca­pi­ta­lism în­semna mân­care multă și bună, sa­la­rii ca în oc­ci­dent, căl­dură în case, blugi, ca­se­to­fon cu mu­zică bună, filme ame­ri­cane la ci­nema. De­mo­cra­ție în­semna că avem drep­tul să vor­bim fără teamă, să ne spu­nem pă­re­rile și ele să con­teze atunci când sun­tem o ma­jo­ri­tate care crede în ace­leași idei. Și toate as­tea pă­reau atât de sim­plu de pus în prac­tică…

Pa­ra­do­xal, acum mulți din­tre noi sunt dez­a­mă­giți, deși am ob­ți­nut exact ceea ce ne do­ream atunci. Avem drep­tul de a vorbi. Pu­tem să ex­pri­măm pă­reri. Iar ma­jo­ri­ta­tea de­cide. To­tul ar tre­bui să fie mi­nu­nat. Doar că am în­ce­put să în­țe­le­gem că ma­jo­ri­ta­tea nu prea are dis­cer­nămân­tul de a de­cide co­rect — ve­dem asta tot mai clar — iar fap­tul că o clasă po­li­tică pro­fită de această lipsă de edu­ca­ție po­li­tică este un fapt im­po­si­bil de com­bă­tut de­mo­cra­tic. Ti­ra­nia ma­jo­ri­tă­ții pare să fie im­pla­ca­bilă. Și de aici por­nește dez­a­mă­gi­rea mi­no­ri­tă­ți­lor edu­cate, din lipsa so­lu­ției pen­tru această apa­rent ne­re­zol­va­bilă ecu­a­ție a de­mo­cra­ției.

Doar că am ui­tat ceva. Am omis un ele­ment im­por­tant. Ni­meni nu ne‑a spus des­pre el pe vre­mea când ne de­cla­mam — în eu­fo­ria post-de­cem­bristă — do­rința de de­mo­cra­ție. Pro­ba­bil că nici nu l‑am fi în­țe­les prea bine atunci: sta­tul de drept. Sau poate vor fi fost câ­teva voci care să fi men­țio­nat des­pre asta, dar en­tu­zi­as­mul ge­ne­ral de atunci era sim­pli­fi­ca­tor. Sta­tul de drept este de­mo­cra­ția, am fi de­cla­rat con­vinși de pri­ce­pe­rea noas­tră, iar de­mo­cra­ția știm ce este: este atunci când ma­jo­ri­ta­tea de­cide.

Mult mai târ­ziu am în­ce­put să în­țe­le­gem, și doar unii din­tre noi, că sta­tul de drept în­seamnă nu doar de­mo­cra­ție, ci și su­ve­ra­ni­ta­tea le­gii. Că există prin­ci­pii pe care nici o ma­jo­ri­tate, ori­cât de largă ar fi ea, nici chiar o una­ni­mi­tate nu le poate în­călca prin le­gile pe care le face. Că de­mo­cra­ția nu e func­țio­nală într-un alt­fel de stat. Că sem­nul fi­in­ță­rii unui stat de drept este atunci când toate le­gile sale se su­pun aces­tor prin­ci­pii. Dar aceste prin­ci­pii sunt ab­sente din con­ști­ința co­lec­tivă a ro­mâ­ni­lor. Deo­cam­dată ma­jo­ri­ta­tea stu­pidă trece cu tă­vă­lu­gul peste pro­priul său vi­i­tor, rân­jind fe­ri­cită că se ma­ni­festă de­mo­cra­tic, că i‑au dat jos pe ăia, ca să‑i ri­dice pe cei­lalți. In­ca­pa­bili să ne ima­gi­năm un stat de drept, ne-am con­struit un stat de fapt. Unde fap­tul îm­pli­nit al ce­lui pu­ter­nic de­vine lege.

* * *

Relu Fe­ne­chiu de­clară că nu există nici o lege în Ro­mâ­nia care să îl îm­pie­dice să fie mi­nis­tru. Are drep­tate. În Ro­mâ­nia o per­soană acu­zată și ju­de­cată pen­tru com­pli­ci­tate la abuz în ser­vi­ciu poate ocupa orice dem­ni­tate pu­blică. Pen­tru că le­gile ro­mâne nu sunt ali­ni­ate unor prin­ci­pii. Pen­tru că Ro­mâ­nia nu este un stat de drept. Ori­când o ma­jo­ri­tate poate de­cide orice, in­di­fe­rent cât de imo­rală sau ab­surdă ar fi de­ci­zia lu­ată.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu