De curând cei de la Ernst & Young au făcut o cercetare asupra antreprenoriatului român, incercând să afle nivelul lor de pregătire teoretică. Rezultatele nu sunt chiar surprinzătoare pentru mine, nu știam cifrele exacte, dar bănuiam că situația nu e roză deloc: aproape jumătate din antreprenori nu au terminat liceul. Informațiile publicate nu dezvăluie un aspect pe care eu îl consider la fel de interesant pentru a înțelege mai bine situația competențelor antreprenoriale în România și anume ce fel de studii superioare are cealaltă jumătate a antreprenorilor. Aș băga mâna în foc că vreo 70% dintre ei nu au studiat nici la facultate teorii economice sau manageriale.
Dintotdeauna principala motivație a românului de a deschide o afacere a fost îmbogățirea. În anii ’90 cei care riscau și se aventurau în lumea antreprenoriatului nu aveau nici un fel de cunoștințe teoretice despre modalitatea de a porni o companie, fie ea de producție, de comerț sau de servicii. La început comerțul a fost preferatul tuturor pentru că nu necesita investiții prea mari — un apartament la parter în oraș sau o casă la stradă în comună. Legislația era permisivă, piața era avidă de diversitate. A fost vremea afacerilor tip butic, cu încăperi ticsite de mărfuri extrem de diverse și cu câștiguri deloc neglijabile. Cunoștințele teoretice nu erau chiar necesare — era suficient dacă știai să calculezi diferența dintre cât ai dat pe marfă și cu cât o vinzi.
Apoi au apărut afacerile de tip căpușă. Fostele întreprinderi de stat se remodelau după principii pseudo-capitaliste, permițând crearea unor companii care să beneficieze de exclusivitate la furnizarea unor materii prime și materiale sau de tranzitarea tuturor vânzărilor, rotunjind prețurile cu un adaos ce mergea în buzunarele antreprenorului și ale factorilor de decizie din fabrică. Nici aici nu prea era nevoie de teorii sofisticate de business. Atât timp cât toate rotițele erau “unse”, câștigurile erau garantate. Pe măsură ce aceste fabrici au falimentat, din cauza inadaptării la piață sau a privatizării lor, afacerile tip căpușă au devenit tot mai dificile. De altfel, prin propria lor natură, sufereau de o mare volatilitate.
Așa a apărut interesul pentru afacerile tip nișă. Atenția s‑a mutat către a identifica ce lipsește de pe piața românească, de a investiga cererea nesatisfăcută, pentru a oferi produsele și serviciile respective. Deși mai sofisticate din punct de vedere al demarării lor, aceste afaceri erau și ele de natură speculativă, lipsite de durabilitate. După o vreme nișa se acoperea și intra în zona de mainstream. O altă nișă se cerea descoperită. În această zonă au apărut o serie de personaje care au făcut vâlvă în presă, fiind numiți “vrăjitorii business-ului românesc”. Un exemplu: Octavian Radu. Criza economică i‑a triat destul de dur, arătând cu claritate că nici ei nu au competențele necesare pentru a construi afaceri durabile. Imperiile de carton ale antreprenorilor minune s‑au muiat la prima ploaie mai zdravănă.
Când nișele au început să se rărească, antreprenorii români s‑au aflat în impas. Buticurile muriseră deja, sub presiunea retailerilor internaționali. Căpușarea nu mai funcționa pe o economie de stat aproape moartă, iar puținele companii de stat încă funcționale — cum e Oltchim — erau pe mâinele marilor rechini, la masa cărora nu mai era loc pentru cei mici și mijlocii. Nișele se împuținau, dar încă funcționau. Orașele mari au o aviditate nepotolită pentru noutate și inedit. Un fel de hipsterism urban este bine instaurat, sprijinit de mass-media tabloidă care prezintă produse utilizate sau locații frecventate de “vedetele” României: cosmetice, gadget-uri electronice, baruri, cluburi. Nișele puteau fi create și, cu manipularea mediatică potrivită, puteau produce profituri noi. Nu durabilitatea conta, ci creativitatea. Să ai idei trăznite și să ai conexiunile necesare ca să induci ideea că e “cool” și “trendy” să cumperi cutare produs sau să fii în cutare club. Competențele bazate pe teoriile economice și manageriale erau din nou ignorate.
Undeva pe aici ne găsim azi. Sunt puține exemple de afaceri construite cu ideea durabilității în minte. Antreprenorul român vrea să se îmbogățească rapid, să binemerite imediat de la afacerea sa. Cum pune mâna pe niște bani nu se gândește la dezvoltarea afacerii, ci la mașina pe care să și‑o cumpere, chiar dacă nu are bani decât pentru un leasing. Succesul nu este motivat de intenția creării unei tradiții, a unui brand stabil, ci de dorința de imagine epatantă, de a afișa potența financiară prin casă, mașină și vilă la munte. Avem o clasă antreprenorială stabilă, care a acumulat un capital semnificativ în anii “haiduciilor”, dar care nu are nici un fel de pregătire teoretică șî nici motivația necesară pentru a o dobândi. Le merge bine așa cum sunt. Cei mai mulți au conexiuni politice la nivel local, sponsorizează un partid sau mai multe pentru a fi ocoliți de controale financiare, de întrebări indiscrete sau pentru a primi favoruri economice. O parte din afacere merge la negru, altă parte la gri. O rețea mafiotă, cu o organizare empirică, s‑a creat treptat.
Acestei clase i se adaugă zilnic noi antreprenori, cei mai mulți naivi, lipsiți de competențe și cunoștințe teoretice. Afacerile lor sunt volatile, supuse norocului. Cele mai multe dispar rapid, ca o ploaie de vară. Altele se prăbușesc în ele însele, supraviețuind la limita subzistenței patronului prin mici ciupeli și învârteli conjuncturale. Foarte puțin reușesc să dureze, unele pentru că sunt bine gândite, altele pentru că reușesc să intre în rețeaua mafiotă prin susținerea unui “naș” sau generozitatea donațiilor politice.
Nu e nevoie de carte pentru a face afaceri în România. Încă nu e nevoie. Avem un tip de economie care nu necesită competențe și cunoștințe și mă întreb cu toată sinceritatea dacă o afacere pornită după toate regulile ar avea o șansă de supraviețuire. Înclin să cred că nu, pentru că ar presupune o anumită toleranță din partea “mafiei”, ceea ce e aproape imposibil de obținut. Pentru ei afacerile conduse după principii corecte sunt deranjante, demonstrând că există șî o altă cale de a interacționa cu comunitatea: colaborare în loc de dominație. De aceea nu trebuie îngăduite și — slavă Domnului — cu câteva telefoane bine plasate se poate prăvăli pe capul lor o întreagă avalanșă de inspecții și controale. Capitalismul nostru original trebuie să învingă întotdeauna.
Lasă un comentariu