De cu­rând cei de la Ernst & Yo­ung au fă­cut o cer­ce­tare asu­pra an­tre­pre­no­ri­a­tu­lui ro­mân, in­cer­când să afle nive­lul lor de pre­gă­tire te­o­re­tică. Re­zul­ta­tele nu sunt chiar sur­prin­ză­toare pen­tru mine, nu știam ci­frele exacte, dar bă­nu­iam că si­tu­a­ția nu e roză de­loc: aproape ju­mă­tate din an­tre­pre­nori nu au ter­mi­nat li­ceul. In­for­ma­ți­ile pu­bli­cate nu dez­vă­luie un as­pect pe care eu îl con­si­der la fel de in­te­re­sant pen­tru a în­țe­lege mai bine si­tu­a­ția com­pe­ten­țe­lor an­tre­pre­no­ri­ale în Ro­mâ­nia și anume ce fel de stu­dii su­pe­ri­oare are cea­laltă ju­mă­tate a an­tre­pre­no­ri­lor. Aș băga mâna în foc că vreo 70% din­tre ei nu au stu­diat nici la fa­cul­tate te­o­rii eco­no­mice sau manageriale. 

Din­tot­dea­una prin­ci­pala mo­ti­va­ție a ro­mâ­nu­lui de a des­chide o afa­cere a fost îm­bo­gă­ți­rea. În anii ’90 cei care ris­cau și se aven­tu­rau în lu­mea an­tre­pre­no­ri­a­tu­lui nu aveau nici un fel de cu­noș­tințe te­o­re­tice des­pre mo­da­li­ta­tea de a porni o com­pa­nie, fie ea de pro­duc­ție, de co­merț sau de ser­vi­cii. La în­ce­put co­mer­țul a fost pre­fe­ra­tul tu­tu­ror pen­tru că nu ne­ce­sita in­ves­ti­ții prea mari — un apar­ta­ment la par­ter în oraș sau o casă la stradă în co­mună. Le­gi­sla­ția era per­mi­sivă, piața era avidă de di­ver­si­tate. A fost vre­mea afa­ce­ri­lor tip bu­tic, cu în­că­peri tic­site de măr­furi ex­trem de di­verse și cu câști­guri de­loc ne­gli­ja­bile. Cu­noș­tin­țele te­o­re­tice nu erau chiar ne­ce­sare — era su­fi­cient dacă știai să cal­cu­lezi di­fe­rența din­tre cât ai dat pe marfă și cu cât o vinzi.

Apoi au apă­rut afa­ce­rile de tip că­pușă. Fos­tele în­tre­prin­deri de stat se re­mo­de­lau după prin­ci­pii pse­udo-ca­pi­ta­liste, per­mițând cre­a­rea unor com­pa­nii care să be­ne­fi­cieze de ex­clu­si­vi­tate la fur­ni­za­rea unor ma­te­rii prime și ma­te­ri­ale sau de tranzi­ta­rea tu­tu­ror vân­ză­ri­lor, rot­u­n­jind pre­țu­rile cu un adaos ce mer­gea în bu­zu­na­rele an­tre­pre­no­ru­lui și ale fac­to­ri­lor de de­ci­zie din fa­brică. Nici aici nu prea era ne­voie de te­o­rii so­fis­ti­cate de bu­si­ness. Atât timp cât toate ro­tițele erau “unse”, câști­gu­rile erau ga­ran­tate. Pe mă­sură ce aceste fa­brici au fa­li­men­tat, din ca­uza in­a­dap­tă­rii la piață sau a pri­va­ti­ză­rii lor, afa­ce­rile tip că­pușă au de­ve­nit tot mai di­fi­cile. De alt­fel, prin pro­pria lor na­tură, su­fe­reau de o mare volatilitate.

Așa a apă­rut in­te­re­sul pen­tru afa­ce­rile tip nișă. Aten­ția s‑a mu­tat că­tre a iden­ti­fica ce lip­sește de pe piața ro­mâ­nească, de a in­ves­tiga ce­re­rea ne­sa­tis­fă­cută, pen­tru a oferi pro­du­sele și ser­vi­ci­ile res­pec­tive. Deși mai so­fis­ti­cate din punct de ve­dere al de­ma­ră­rii lor, aceste afa­ceri erau și ele de na­tură spe­cu­la­tivă, lip­site de du­ra­bi­li­tate. După o vreme nișa se aco­pe­rea și in­tra în zona de main­stream. O altă nișă se ce­rea des­co­pe­rită. În această zonă au apă­rut o se­rie de per­so­naje care au fă­cut vâlvă în presă, fi­ind nu­miți “vră­ji­to­rii bu­si­ness-ului ro­mâ­nesc”. Un exem­plu: Oc­ta­vian Radu. Criza eco­no­mică i‑a triat des­tul de dur, ară­tând cu cla­ri­tate că nici ei nu au com­pe­ten­țele ne­ce­sare pen­tru a con­strui afa­ceri du­ra­bile. Im­pe­ri­ile de car­ton ale an­tre­pre­no­ri­lor mi­nune s‑au mu­iat la prima ploaie mai zdravănă.

Când ni­șele au în­ce­put să se ră­rească, an­tre­pre­no­rii ro­mâni s‑au aflat în im­pas. Bu­ti­cu­rile mu­ri­seră deja, sub pre­siu­nea re­ta­i­le­ri­lor in­ter­națio­nali. Că­pușa­rea nu mai func­ționa pe o eco­no­mie de stat aproape moartă, iar pu­ți­nele com­pa­nii de stat încă func­țio­nale — cum e Olt­chim — erau pe mâi­nele ma­ri­lor re­chini, la masa că­rora nu mai era loc pen­tru cei mici și mij­lo­cii. Ni­șele se îm­pu­ți­nau, dar încă func­țio­nau. Ora­șele mari au o avi­di­tate ne­po­to­lită pen­tru no­u­tate și in­e­dit. Un fel de hip­s­te­rism ur­ban este bine in­sta­u­rat, spri­ji­nit de mass-me­dia ta­blo­idă care pre­zintă pro­duse uti­li­zate sau lo­ca­ții frec­ven­tate de “ve­de­tele” Ro­mâ­niei: cos­me­tice, ga­d­get-uri elec­tro­nice, ba­ruri, clu­buri. Ni­șele pu­teau fi cre­ate și, cu ma­ni­pu­la­rea me­di­a­tică po­tri­vită, pu­teau pro­duce pro­fi­turi noi. Nu du­ra­bi­li­ta­tea conta, ci cre­a­ti­vi­ta­tea. Să ai idei trăz­nite și să ai con­e­xiu­nile ne­ce­sare ca să in­duci ideea că e “cool” și “trendy” să cum­peri cu­tare pro­dus sau să fii în cu­tare club. Com­pe­ten­țele ba­zate pe te­o­ri­ile eco­no­mice și ma­na­ge­ri­ale erau din nou ignorate.

Un­deva pe aici ne gă­sim azi. Sunt pu­ține exem­ple de afa­ceri con­stru­ite cu ideea du­ra­bi­li­tă­ții în minte. An­tre­pre­no­rul ro­mân vrea să se îm­bo­gă­țească ra­pid, să bi­ne­me­rite ime­diat de la afa­ce­rea sa. Cum pune mâna pe niște bani nu se gân­dește la dezvol­ta­rea afa­ce­rii, ci la ma­șina pe care să și‑o cum­pere, chiar dacă nu are bani de­cât pen­tru un lea­sing. Suc­ce­sul nu este mo­ti­vat de in­ten­ția creă­rii unei tra­di­ții, a unui brand sta­bil, ci de do­rința de ima­gine epa­tantă, de a afișa po­tența fi­nan­ci­ară prin casă, ma­șină și vilă la munte. Avem o clasă an­tre­pre­no­ri­ală sta­bilă, care a acu­mu­lat un ca­pi­tal sem­ni­fi­ca­tiv în anii “hai­du­ci­i­lor”, dar care nu are nici un fel de pre­gă­tire te­o­re­tică șî nici mo­ti­va­ția ne­ce­sară pen­tru a o do­bândi. Le merge bine așa cum sunt. Cei mai mulți au con­e­xiuni po­li­tice la nivel lo­cal, spon­so­ri­zează un par­tid sau mai multe pen­tru a fi oco­liți de con­troale fi­nan­ci­are, de în­tre­bări in­dis­crete sau pen­tru a primi fa­vo­ruri eco­no­mice. O parte din afa­cere merge la ne­gru, altă parte la gri. O re­țea ma­fi­otă, cu o or­ga­ni­zare em­pi­rică, s‑a creat treptat.

Aces­tei clase i se ada­ugă zil­nic noi an­tre­pre­nori, cei mai mulți naivi, lip­siți de com­pe­tențe și cu­noș­tințe te­o­re­tice. Afa­ce­rile lor sunt vo­la­tile, su­puse no­ro­cu­lui. Cele mai multe dis­par ra­pid, ca o ploaie de vară. Al­tele se pră­bu­șesc în ele în­sele, su­pra­vie­țu­ind la li­mita su­b­zis­ten­ței pa­tro­nu­lui prin mici ciu­peli și în­vâr­teli con­junc­tu­rale. Foarte pu­țin re­u­șesc să du­reze, unele pen­tru că sunt bine gân­dite, al­tele pen­tru că re­u­șesc să in­tre în re­țeaua ma­fi­otă prin sus­ți­ne­rea unui “naș” sau ge­ne­ro­zi­ta­tea do­na­ți­i­lor politice.

Nu e ne­voie de carte pen­tru a face afa­ceri în Ro­mâ­nia. Încă nu e ne­voie. Avem un tip de eco­no­mie care nu ne­ce­sită com­pe­tențe și cu­noș­tințe și mă în­treb cu toată sin­ce­ri­ta­tea dacă o afa­cere por­nită după toate re­gu­lile ar avea o șansă de su­pra­vie­țu­ire. În­clin să cred că nu, pen­tru că ar pre­su­pune o anu­mită to­le­ranță din par­tea “ma­fiei”, ceea ce e aproape im­po­si­bil de ob­ți­nut. Pen­tru ei afa­ce­rile con­duse după prin­ci­pii co­recte sunt de­ran­jante, de­mon­strând că există șî o altă cale de a in­te­rac­ționa cu co­mu­ni­ta­tea: co­la­bo­rare în loc de do­mi­na­ție. De aceea nu tre­buie în­gă­du­ite și — slavă Dom­nu­lui — cu câ­teva te­le­foane bine pla­sate se poate pră­văli pe ca­pul lor o în­treagă ava­lanșă de in­spec­ții și con­troale. Ca­pi­ta­lis­mul nos­tru ori­gi­nal tre­buie să în­vingă întotdeauna.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.