Capitalism original românesc

De curând cei de la Ernst & Young au făcut o cerc­etare asupra antre­preno­riat­u­lui român, incer­când să afle nivelul lor de pregătire teo­ret­ică. Rezul­tatele nu sunt chiar sur­prinză­toare pen­tru mine, nu știam cifrele exacte, dar bănuiam că situ­ația nu e roză deloc: aproape jumă­tate din antre­prenori nu au ter­mi­nat liceul. Infor­mați­ile pub­li­cate nu dezvăluie un aspect pe care eu îl con­sider la fel de intere­sant pen­tru a înțelege mai bine situ­ația com­pe­tențelor antre­preno­ri­ale în Româ­nia și anume ce fel de studii supe­rioare are cealaltă jumă­tate a antre­preno­rilor. Aș băga mâna în foc că vreo 70% din­tre ei nu au stu­diat nici la fac­ul­tate teorii eco­nom­ice sau man­age­ri­ale. 

Din­tot­deauna prin­ci­pala moti­vație a românu­lui de a deschide o afacere a fost îmbogățirea. În anii '90 cei care riscau și se aven­tu­rau în lumea antre­preno­riat­u­lui nu aveau nici un fel de cunoșt­ințe teo­ret­ice despre modal­i­tatea de a porni o com­panie, fie ea de pro­ducție, de com­erț sau de ser­vicii. La început com­erțul a fost prefer­atul tuturor pen­tru că nu nece­sita investiții prea mari — un aparta­ment la parter în oraș sau o casă la stradă în comună. Leg­is­lația era per­mi­sivă, piața era avidă de diver­si­tate. A fost vre­mea afac­er­ilor tip butic, cu încăperi tic­site de măr­furi extrem de diverse și cu câș­tig­uri deloc negli­ja­bile. Cunoșt­ințele teo­ret­ice nu erau chiar nece­sare — era sufi­cient dacă știai să cal­culezi difer­ența din­tre cât ai dat pe marfă și cu cât o vinzi.

Apoi au apărut afac­er­ile de tip căpușă. Fos­tele între­prinderi de stat se remod­e­lau după prin­cipii pseudo-capitaliste, per­mițând crearea unor com­panii care să ben­e­fi­cieze de exclu­siv­i­tate la furnizarea unor materii prime și mate­ri­ale sau de tranz­itarea tuturor vânzărilor, rotun­jind prețurile cu un adaos ce mergea în buzunarele antre­prenoru­lui și ale fac­to­rilor de decizie din fab­rică. Nici aici nu prea era nevoie de teorii sofisti­cate de busi­ness. Atât timp cât toate rotițele erau "unse", câș­tig­urile erau garan­tate. Pe măsură ce aceste fabrici au fal­i­men­tat, din cauza inadap­tării la piață sau a pri­va­tizării lor, afac­er­ile tip căpușă au devenit tot mai difi­cile. De alt­fel, prin pro­pria lor natură, sufer­eau de o mare volatil­i­tate.

Așa a apărut intere­sul pen­tru afac­er­ile tip nișă. Atenția s‑a mutat către a iden­ti­fica ce lipsește de pe piața românească, de a inves­tiga cer­erea nesat­is­fă­cută, pen­tru a oferi pro­dusele și ser­vici­ile respec­tive. Deși mai sofisti­cate din punct de vedere al demarării lor, aceste afac­eri erau și ele de natură spec­u­la­tivă, lip­site de dura­bil­i­tate. După o vreme nișa se acop­erea și intra în zona de main­stream. O altă nișă se cerea descoper­ită. În această zonă au apărut o serie de per­son­aje care au făcut vâlvă în presă, fiind numiți "vrăji­torii business-ului româ­nesc". Un exem­plu: Octa­vian Radu. Criza eco­nom­ică i‑a triat destul de dur, arătând cu clar­i­tate că nici ei nu au com­pe­tențele nece­sare pen­tru a con­strui afac­eri dura­bile. Imperi­ile de car­ton ale antre­preno­rilor min­une s‑au muiat la prima ploaie mai zdravănă.

Când nișele au început să se rărească, antre­prenorii români s‑au aflat în impas. Buti­c­urile muris­eră deja, sub pre­siunea retai­ler­ilor inter­națion­ali. Căpușarea nu mai funcționa pe o economie de stat aproape moartă, iar puținele com­panii de stat încă funcționale — cum e Oltchim — erau pe mâinele mar­ilor rechini, la masa cărora nu mai era loc pen­tru cei mici și mijlocii. Nișele se împuținau, dar încă funcționau. Orașele mari au o avid­i­tate nepo­tolită pen­tru nou­tate și inedit. Un fel de hip­ster­ism urban este bine instau­rat, spri­jinit de mass-media tabloidă care prez­intă pro­duse uti­lizate sau locații frecven­tate de "vede­tele" României: cos­met­ice, gadget-uri elec­tron­ice, baruri, cluburi. Nișele puteau fi cre­ate și, cu manip­u­larea medi­at­ică potriv­ită, puteau pro­duce prof­i­turi noi. Nu dura­bil­i­tatea conta, ci cre­ativ­i­tatea. Să ai idei trăznite și să ai conex­i­u­nile nece­sare ca să induci ideea că e "cool" și "trendy" să cumperi cutare pro­dus sau să fii în cutare club. Com­pe­tențele bazate pe teori­ile eco­nom­ice și man­age­ri­ale erau din nou igno­rate.

Undeva pe aici ne găsim azi. Sunt puține exem­ple de afac­eri con­stru­ite cu ideea dura­bil­ității în minte. Antre­prenorul român vrea să se îmbogățească rapid, să bine­merite ime­diat de la afac­erea sa. Cum pune mâna pe niște bani nu se gân­dește la dez­voltarea afac­erii, ci la mașina pe care să și‑o cumpere, chiar dacă nu are bani decât pen­tru un leas­ing. Suc­ce­sul nu este moti­vat de intenția creării unei tradiții, a unui brand sta­bil, ci de dor­ința de imag­ine epatantă, de a afișa potența finan­ciară prin casă, mașină și vilă la munte. Avem o clasă antre­preno­ri­ală sta­bilă, care a acu­mu­lat un cap­i­tal sem­ni­fica­tiv în anii "haiduci­ilor", dar care nu are nici un fel de pregătire teo­ret­ică șî nici moti­vația nece­sară pen­tru a o dobândi. Le merge bine așa cum sunt. Cei mai mulți au conex­i­uni politice la nivel local, spon­sorizează un par­tid sau mai multe pen­tru a fi ocol­iți de con­troale finan­ciare, de între­bări indis­crete sau pen­tru a primi favoruri eco­nom­ice. O parte din afacere merge la negru, altă parte la gri. O rețea mafiotă, cu o orga­ni­zare empir­ică, s‑a creat trep­tat.

Aces­tei clase i se adaugă zil­nic noi antre­prenori, cei mai mulți naivi, lip­siți de com­pe­tențe și cunoșt­ințe teo­ret­ice. Afac­er­ile lor sunt volatile, supuse norocu­lui. Cele mai multe dis­par rapid, ca o ploaie de vară. Altele se prăbușesc în ele însele, supraviețuind la limita sub­zis­tenței patronu­lui prin mici ciu­peli și învârteli con­junc­turale. Foarte puțin reușesc să dureze, unele pen­tru că sunt bine gân­dite, altele pen­tru că reușesc să intre în rețeaua mafiotă prin susținerea unui "naș" sau gen­eroz­i­tatea don­ați­ilor politice.

Nu e nevoie de carte pen­tru a face afac­eri în Româ­nia. Încă nu e nevoie. Avem un tip de economie care nu nece­sită com­pe­tențe și cunoșt­ințe și mă întreb cu toată sin­cer­i­tatea dacă o afacere por­nită după toate reg­ulile ar avea o șansă de supraviețuire. Înclin să cred că nu, pen­tru că ar pre­supune o anu­mită tol­er­anță din partea "mafiei", ceea ce e aproape imposi­bil de obținut. Pen­tru ei afac­er­ile con­duse după prin­cipii corecte sunt der­an­jante, demon­strând că există șî o altă cale de a inter­acționa cu comu­ni­tatea: colab­o­rare în loc de dom­i­nație. De aceea nu tre­buie îngă­duite și — slavă Dom­nu­lui — cu câteva tele­foane bine plasate se poate prăvăli pe capul lor o întreagă avalanșă de inspecții și con­troale. Cap­i­tal­is­mul nos­tru orig­i­nal tre­buie să învingă întot­deauna.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu