Capitalism original românesc

De curând cei de la Ernst & Young au făcut o cer­ce­tare asu­pra antre­pre­no­ri­a­tu­lui român, incer­când să afle nive­lul lor de pre­gă­tire teo­re­tică. Rezul­ta­tele nu sunt chiar sur­prin­ză­toare pen­tru mine, nu știam cifrele exacte, dar bănu­iam că situ­a­ția nu e roză deloc: aproape jumă­tate din antre­pre­nori nu au ter­mi­nat liceul. Infor­ma­ți­ile publi­cate nu dez­vă­luie un aspect pe care eu îl con­si­der la fel de inte­re­sant pen­tru a înțe­lege mai bine situ­a­ția com­pe­ten­țe­lor antre­pre­no­ri­ale în Româ­nia și anume ce fel de stu­dii supe­ri­oare are cea­laltă jumă­tate a antre­pre­no­ri­lor. Aș băga mâna în foc că vreo 70% din­tre ei nu au stu­diat nici la facul­tate teo­rii eco­no­mice sau mana­ge­ri­ale. 

Din­tot­dea­una prin­ci­pala moti­va­ție a româ­nu­lui de a des­chide o afa­cere a fost îmbo­gă­ți­rea. În anii '90 cei care ris­cau și se aven­tu­rau în lumea antre­pre­no­ri­a­tu­lui nu aveau nici un fel de cunoș­tințe teo­re­tice des­pre moda­li­ta­tea de a porni o com­pa­nie, fie ea de pro­duc­ție, de comerț sau de ser­vi­cii. La înce­put comer­țul a fost pre­fe­ra­tul tutu­ror pen­tru că nu nece­sita inves­ti­ții prea mari – un apar­ta­ment la par­ter în oraș sau o casă la stradă în comună. Legi­sla­ția era per­mi­sivă, piața era avidă de diver­si­tate. A fost vre­mea afa­ce­ri­lor tip butic, cu încă­peri tic­site de măr­furi extrem de diverse și cu câști­guri deloc negli­ja­bile. Cunoș­tin­țele teo­re­tice nu erau chiar nece­sare – era sufi­cient dacă știai să cal­cu­lezi dife­rența din­tre cât ai dat pe marfă și cu cât o vinzi.

Apoi au apă­rut afa­ce­rile de tip căpușă. Fos­tele între­prin­deri de stat se remo­de­lau după prin­ci­pii pseudo‐capitaliste, per­mițând cre­a­rea unor com­pa­nii care să bene­fi­cieze de exclu­si­vi­tate la fur­ni­za­rea unor mate­rii prime și mate­ri­ale sau de tranzi­ta­rea tutu­ror vân­ză­ri­lor, rot­u­n­jind pre­țu­rile cu un adaos ce mer­gea în buzu­na­rele antre­pre­no­ru­lui și ale fac­to­ri­lor de deci­zie din fabrică. Nici aici nu prea era nevoie de teo­rii sofis­ti­cate de busi­ness. Atât timp cât toate rotițele erau "unse", câști­gu­rile erau garan­tate. Pe măsură ce aceste fabrici au fali­men­tat, din cauza ina­dap­tă­rii la piață sau a pri­va­ti­ză­rii lor, afa­ce­rile tip căpușă au deve­nit tot mai difi­cile. De alt­fel, prin pro­pria lor natură, sufe­reau de o mare vola­ti­li­tate.

Așa a apă­rut inte­re­sul pen­tru afa­ce­rile tip nișă. Aten­ția s‐a mutat către a iden­ti­fica ce lip­sește de pe piața româ­nească, de a inves­tiga cere­rea nesa­tis­fă­cută, pen­tru a oferi pro­du­sele și ser­vi­ci­ile res­pec­tive. Deși mai sofis­ti­cate din punct de vedere al dema­ră­rii lor, aceste afa­ceri erau și ele de natură spe­cu­la­tivă, lip­site de dura­bi­li­tate. După o vreme nișa se aco­pe­rea și intra în zona de main­stream. O altă nișă se cerea des­co­pe­rită. În această zonă au apă­rut o serie de per­so­naje care au făcut vâlvă în presă, fiind numiți "vră­ji­to­rii business‐ului româ­nesc". Un exem­plu: Octa­vian Radu. Criza eco­no­mică i‐a triat des­tul de dur, ară­tând cu cla­ri­tate că nici ei nu au com­pe­ten­țele nece­sare pen­tru a con­strui afa­ceri dura­bile. Impe­ri­ile de car­ton ale antre­pre­no­ri­lor minune s‐au muiat la prima ploaie mai zdra­vănă.

Când nișele au înce­put să se rărească, antre­pre­no­rii români s‐au aflat în impas. Buti­cu­rile muri­seră deja, sub pre­siu­nea reta­i­le­ri­lor inter­națio­nali. Căpușa­rea nu mai func­ționa pe o eco­no­mie de stat aproape moartă, iar puți­nele com­pa­nii de stat încă func­țio­nale – cum e Olt­chim – erau pe mâi­nele mari­lor rechini, la masa cărora nu mai era loc pen­tru cei mici și mij­lo­cii. Nișele se împu­ți­nau, dar încă func­țio­nau. Ora­șele mari au o avi­di­tate nepo­to­lită pen­tru nou­tate și ine­dit. Un fel de hip­s­te­rism urban este bine insta­u­rat, spri­ji­nit de mass‐media tablo­idă care pre­zintă pro­duse uti­li­zate sau loca­ții frec­ven­tate de "vede­tele" Româ­niei: cos­me­tice, gadget‐uri elec­tro­nice, baruri, clu­buri. Nișele puteau fi cre­ate și, cu mani­pu­la­rea medi­a­tică potri­vită, puteau pro­duce pro­fi­turi noi. Nu dura­bi­li­ta­tea conta, ci cre­a­ti­vi­ta­tea. Să ai idei trăz­nite și să ai con­e­xiu­nile nece­sare ca să induci ideea că e "cool" și "trendy" să cum­peri cutare pro­dus sau să fii în cutare club. Com­pe­ten­țele bazate pe teo­ri­ile eco­no­mice și mana­ge­ri­ale erau din nou igno­rate.

Undeva pe aici ne găsim azi. Sunt puține exem­ple de afa­ceri con­stru­ite cu ideea dura­bi­li­tă­ții în minte. Antre­pre­no­rul român vrea să se îmbo­gă­țească rapid, să bine­me­rite ime­diat de la afa­ce­rea sa. Cum pune mâna pe niște bani nu se gân­dește la dezvol­ta­rea afa­ce­rii, ci la mașina pe care să și‐o cum­pere, chiar dacă nu are bani decât pen­tru un lea­sing. Suc­ce­sul nu este moti­vat de inten­ția creă­rii unei tra­di­ții, a unui brand sta­bil, ci de dorința de ima­gine epa­tantă, de a afișa potența finan­ci­ară prin casă, mașină și vilă la munte. Avem o clasă antre­pre­no­ri­ală sta­bilă, care a acu­mu­lat un capi­tal sem­ni­fi­ca­tiv în anii "hai­du­ci­i­lor", dar care nu are nici un fel de pre­gă­tire teo­re­tică șî nici moti­va­ția nece­sară pen­tru a o dobândi. Le merge bine așa cum sunt. Cei mai mulți au con­e­xiuni poli­tice la nivel local, spon­so­ri­zează un par­tid sau mai multe pen­tru a fi oco­liți de con­troale finan­ci­are, de între­bări indis­crete sau pen­tru a primi favo­ruri eco­no­mice. O parte din afa­cere merge la negru, altă parte la gri. O rețea mafi­otă, cu o orga­ni­zare empi­rică, s‐a creat trep­tat.

Aces­tei clase i se ada­ugă zil­nic noi antre­pre­nori, cei mai mulți naivi, lip­siți de com­pe­tențe și cunoș­tințe teo­re­tice. Afa­ce­rile lor sunt vola­tile, supuse noro­cu­lui. Cele mai multe dis­par rapid, ca o ploaie de vară. Altele se pră­bu­șesc în ele însele, supra­vie­țu­ind la limita sub­zis­ten­ței patro­nu­lui prin mici ciu­peli și învâr­teli con­junc­tu­rale. Foarte puțin reu­șesc să dureze, unele pen­tru că sunt bine gân­dite, altele pen­tru că reu­șesc să intre în rețeaua mafi­otă prin sus­ți­ne­rea unui "naș" sau gene­ro­zi­ta­tea dona­ți­i­lor poli­tice.

Nu e nevoie de carte pen­tru a face afa­ceri în Româ­nia. Încă nu e nevoie. Avem un tip de eco­no­mie care nu nece­sită com­pe­tențe și cunoș­tințe și mă întreb cu toată sin­ce­ri­ta­tea dacă o afa­cere por­nită după toate regu­lile ar avea o șansă de supra­vie­țu­ire. Înclin să cred că nu, pen­tru că ar pre­su­pune o anu­mită tole­ranță din par­tea "mafiei", ceea ce e aproape impo­si­bil de obți­nut. Pen­tru ei afa­ce­rile con­duse după prin­ci­pii corecte sunt deran­jante, demon­strând că există șî o altă cale de a inte­rac­ționa cu comu­ni­ta­tea: cola­bo­rare în loc de domi­na­ție. De aceea nu tre­buie îngă­du­ite și – slavă Dom­nu­lui – cu câteva tele­foane bine pla­sate se poate pră­văli pe capul lor o întreagă ava­lanșă de inspec­ții și con­troale. Capi­ta­lis­mul nos­tru ori­gi­nal tre­buie să învingă întot­dea­una.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu