Nu demult, să fie poate câteva săptămâni, se iscase o discuție prin presă despre posibilitatea de a crea un campionat de fotbal comun cu Ungaria. Logica inițiativei avea oarece valențe economice și sportive. Mai întâi că se creau niște foarte interesante oportunități de publicitate în partidele care implicau echipele din ambele țări. Un operator de televiziune — cum e RDS — ar fi putut negocia cu mult mai multe firme spațiul publicitar al transmisiei sportive. Cluburile ar fi putut pune și ele pe stadioane banner‑e cu reclame de la mai multe companii, românești sau ungurești. Deci, mai mulți bani. Și dacă televiziunile încasează mai mulți bani, liga profesionistă de fotbal primește și ea mai mult.
Apoi ar fi fost creșterea nivelului sportiv al competiției. Când sunt doar 16 locuri în prima ligă și ele se împart între cele mai bune echipe ale celor două țări, competiția e mai acerbă, calitatea ar trebui să crească. Presa a început să dezbată aceste aspecte, ambalându-se într‑o direcție sau alta. Va fi mai mult fotbal? Va fi un spectacol sportiv mai bun? Se va sfârși cu blaturile? Conducătorii fotbalului maghiar au ridicat chiar miza, sugerând că ar trebui să includem și Slovacia în aranjamentul ăsta. Jurnaliștii români păreau să susțină ideea unei ligi comune, cei maghiari erau mult mai reticenți, spunând că fotbalul românesc e în faliment și de aceea vrem să ne unim cu cel din Ungaria. Nu‑i exclus să cam fi avut dreptate. Pe urmă a intervenit însă Sepp Blatter și a liniștit toate discuțiile, anunțând că ideea nu este în spiritul FIFA și că nu va fi niciodată validată. Toată lumea s‑a dezumflat, ideea a fost — cel puțin deocamdată — uitată.
Acum, după ce subiectul s‑a răcit, hai să facem un exercițiu de imaginație. Să ne închipuim un meci de fotbal între o echipă din Ungaria și una din România, având ca spectatori tineri inteligenți și educați, manierați și politicoși, așa cum sunt de obicei cei care merg pe stadioane. Și să ne închipuim cum ar reacționa acești distinși tineri români la vederea steagurilor maghiare — ar fi desigur aplauze, ovații și o atitudine generală de respect. Iar tinerii maghiari ar răspunde pe măsură. Sunt, bineînțeles, ironic. E limpede că ideea unui campionat comun este cât se poate de periculoasă.
Dacă un biet steag secuiesc poate să facă să curgă atâtea injurii, atâtea jigniri și poate să stârnească atâta ură, mi‑e frică să mă gândesc ce s‑ar întâmpla la un meci de fotbal. Suntem încă departe de reconcilierea româno-maghiară. Nu știu care e starea de spirit a maghiarului de rând, dar românul este încă plin de resentimente și de frică. Iar asta nu e manifestarea cuiva care se simte stăpân la el acasă. Sunt de ajuns câteva declarații ale unor iresponsabili pentru ca o întreagă masă de oameni aparent pașnici să înceapă să se manifeste zgomotos: noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni. Când simți nevoia să repeți într-una vorbele astea, se poate specula că nu încerci doar să îi convingi pe alții. Probabil încerci să te convingi și pe tine insuți.
Pentru prima oară în istorie ne aflăm de partea câștigătoare a baricadei. N‑am mai fost lăsați în afara marilor alianțe, n‑am mai fost trimiși în tabăra băieților răi. Pentru prima oară în scurta istorie a României suntem ascultați și ajutați de către cei pe care i‑am acuzat de abandonare acum șaizeci de ani. Granițele ne sunt garantate de statele cele mai puternice ale planetei. Tot ce trebuie să facem este să ne jucăm inteligent această carte la masa istoriei și să întoarcem soarta de națiune de mâna a doua. Iar noi ne împiedicăm de un steag…
Lasă un comentariu