Nuța este o doamnă în­tre două vâr­ste dintr-un oraș mol­do­vean, o urbe ador­mită și plată, unde nu se în­tâm­plă ni­mic, nici­o­dată. Viața ei sea­mănă cu a târ­gu­lui, un ba­lans plic­ti­cos în­tre slu­jba de func­țio­nar la stat și apar­ta­men­tul pe care îl îm­parte cu un mo­tan. Nu e sin­gură pe lume Nuța, are o fată dintr‑o că­s­ni­cie în­che­iată ne­fe­ri­cit cu mulți ani în urmă, dar acum e stu­dentă la Bu­cu­rești, vine pe-acasă doar de săr­bă­tori și în va­canțe. A crescut‑o sin­gură și, de­si­gur, asta e mân­dria vie­ții ei, îm­pli­ni­rea unui des­tin de di­men­siuni ga­lac­tice care dă sens în­tre­gii sale exis­tențe, alt­min­teri lip­sită de în­sem­nă­tate la prima ve­dere. Zi­lele Nu­ței curg egal, mo­no­ton. Au chiar și un zgo­mot de fond al lor, ca al unui ro­bi­net cu gar­ni­tura de­fectă din care apa pi­cură con­stant și ne­în­tre­rupt în far­fu­ria mur­dară lă­sată în chiu­vetă.

Nu toate au mers per­fect în ul­tima vreme. În anii din urmă, din când în când se mai iveau dis­cu­ții mai aprinse cu fiica ei, care uita să mai dea semn de viață. Nuța o suna pe mo­bil și‑i re­proșa că a uitat‑o, că nici pe-acasă nu vine des­tul de des. Fata se scuza in­vo­când di­verse mo­tive, apoi se es­chiva spu­nând că o să vină, “mai vor­bim, mami, acuma nu pot că trebe să merg la un curs… te pu­pic, pa pa pa”. Dar nu ve­nea acasă, nici te­le­fon nu dă­dea și Nuța se sim­țea aban­do­nată în ur­bea pră­fu­ită. Adică da, de asta se sa­cri­fi­case toți anii ăș­tia, ca s‑o cre­ască, să facă me­di­ta­ții, să ajungă stu­dentă, dar nu bă­nu­ise că ea are să fie lă­sată în urmă. Când se gân­dea la asta o apuca un fel de de­pre­sie, ca și cum — după ple­ca­rea fe­tei — sen­sul pro­priei sale vieți s‑ar fi ri­si­pit ca un fum, lă­sând să se vadă un gol imens pe care ea nu știa cu ce să‑l um­ple. Asta să fi fost tot? Să nu mai aibă viața ei nici un rost de aici îna­inte? În­tre­bă­rile as­tea o în­ne­bu­neau, ar fi vrut să le facă să dis­pară, dar nu le pu­tea îm­pie­dica să vină spre ea, mai ales seara, când o îm­pre­su­rau în apar­ta­men­tul gol ca o haită de lupi care-și simt prada tot mai sle­ită de pu­teri, gata să li se aban­do­neze.

Însă toate as­tea s‑au schim­bat brusc. Își amin­tește și acum ziua aia: era o di­mi­neață de du­mi­nică, fiica ei era acasă și mân­cau amân­două pâine și pa­ri­zer de pui în bu­că­tă­rie. “Cal­cu­la­to­rul ăla al meu încă mai merge, l‑am ve­ri­fi­cat ieri”, i‑a zis fata îna­inte să muște din san­d­viș. “Nu‑i prea gro­zav, dar… merge, adică func­țio­nează. Ar tre­bui să-ți faci și tu cont pe fe­i­sbuc…”. “Feis…cum? Ce‑i aia?”. Ul­ti­mul cu­vânt se pier­duse prin­tre bu­că­țile de pâine cu pa­ri­zer din gura fe­tei. Nuța sim­țea un soi de iri­tare, nu‑i plă­cea să fie îm­pinsă de la spate în ches­tii de-as­tea noi, cu cal­cu­la­toare. La fel se în­tâm­plase și la ser­vici, când bă­ga­seră com­pu­tere și au obligat‑o să lu­creze cu unul. A în­vă­țat până la urmă, se des­curca des­tul de bine, dar cu­tia aia me­ta­lică i se pă­rea în con­ti­nu­are ceva de ne­stă­pâ­nit. “O re­țea de so­ci­a­li­zare…” a con­ti­nuat fata, apoi a re­a­li­zat că e prea com­pli­cat să‑i ex­plice în ter­me­nii ăș­tia și a sim­pli­fi­cat “e o ches­tie pe in­ter­net unde poți să vor­bești cu toată lu­mea”. Nuța schimbă to­nul. “Care toată lu­mea? Adică… chiar toată lu­mea?”. “Ei, și tu acuma… nu chiar toată lu­mea din toată lu­mea, de­cât toată lu­mea care are un cont de fe­i­sbuc” a ve­nit ex­pli­ca­ția. “Și cum știu eu cine are cont de-ăsta… fe­i­sbuc sau cum naiba îi zice?”. “Păi e sim­plu, ca­uți nu­mele cui vrei să vor­bești și vezi dacă are cont și te faci pri­e­tenă cu ea și pe urmă vor­biți”.

După câ­teva luni Nuța avea cont de fe­i­sbuc și viața ei era schim­bată ra­di­cal. În­vă­țase să pos­teze poze și să con­ver­seze cu pri­e­te­nii. Știa să dea laic și să co­men­teze. Ba chiar gă­sise și niște jo­curi foarte dră­guțe, pe care nu le prea în­țe­le­gea foarte bine, dar se amuza une­ori în­cer­cându-le la nivel de în­ce­pă­tor. Seară de seară casa ei se um­plea de lu­mea cu care vor­bea. Își re­gă­sise o parte din fos­tele pri­e­tene și co­lege din li­ceu, aflate și ele în alte orașe de pro­vin­cie și spo­ro­vă­iau îm­pre­ună prin­tre lai­curi și co­men­ta­rii.

Ca atunci când a pus o poză cu fiică-sa, într‑o pos­tură stu­di­ată, zâm­bind oa­re­cum pro­vo­ca­tor și pur­tând un pic cam multe far­duri ieftine. O pri­e­tenă a in­te­ve­nit re­pede și a zis “Ai cu ce te mandri.….forza, cara mia!”. Ce fru­mos! Nici n‑a apu­cat să se bu­cure de în­cu­ra­jă­rile pri­e­te­nei ei, că o altă pri­e­tenă a adă­u­gat: “…ai cel mai fru­mos co­pil…”. Era prea mult, sim­țea cum crește din nou în ea sen­ti­men­tul acela al des­ti­nu­lui îm­pli­nit, al ros­tu­lui exis­ten­ței sale, ca și cum nu mai era sin­gură în apar­ta­men­tul pro­vin­cial, ci îm­pre­ună cu toți pri­e­te­nii ei de pe fe­i­sbuc și toți o apro­bau și o lă­u­dau. Tre­buia să le îm­păr­tă­șească sen­ti­men­tul. “Mul­tu­mesc mult „,e de o sen­si­bi­li­tate fan­tas­tica „,ma re­pre­zinta „,o cresc sin­gura de ata­tia ani si sunt man­dra cu ce am cres­cut „,mun­ci­toare , de­li­cata , fina , ori­gi­nala in tot si in toate „„am­bi­ti­oasa ex­trem ! asa sunt acesti co­pii mar­cati de vi­ata pa­rin­ti­lor …asta‑i vi­ata”. Sim­țea că în această sin­gură frază re­u­șise să ex­prime esența în­tre­gii sale exis­tențe.

În­cu­ra­jată de acest suc­ces, Nuța a mai pus o poză, tot cu fata. A sim­țit ne­voia să o co­men­teze ea prima, ca toată lu­mea să știe: “E VIATA MEA ..!!!!!!!Ea imi da im­puls in toate : sa res­pir , sa am vise , sa am cu­raj , sa ma simt man­dra in TARA MEA .…E VIATA MEA”. A aș­tep­tat în­cor­dată vreo două zile. Ni­meni nu zi­cea ni­mic. Să nu fi vă­zut cei­lalți poza? Într-un fi­nal iz­bă­vi­tor ci­neva a co­men­tat: “Nici n‑ai pu­tea alt­fel! Ai toate mo­ti­vele din lume!”. Și apoi, când nici nu mai spera, la drum de seară, mi­nu­nea s‑a în­tâm­plat. “She like her mom i think .….so sweet” a zis un pri­e­ten in­ter­națio­nal. Nuța nu‑l cu­noș­tea, se îm­pri­e­te­ni­seră așa, într‑o doară, pe fe­i­sbuc. Îi plă­cuse poza lui, ușor mis­te­ri­oasă și exo­tic-orien­tală, deși nu cre­dea că e chiar el în fo­to­gra­fie, dar cum să‑l ju­dece, nici poza ei nu era chiar re­centă… ale­sese una de când avea vreo treiș’­cinci de ani. Emo­țio­nată, a răs­puns “yes ..she need her mo­ther all the time …ehe­heh ..in im­por­tant pro­blems .…you must know ..only”. “Yes you are a good mom .…i know” a zis pri­e­te­nul de peste mări și țări. Nuța a sim­țit că e mo­men­tul să mai facă un pas în în­cer­ca­rea de a lega ur­bea sa pră­fu­ită cu ză­rile orien­tale de unde ve­neau vor­bele pri­e­te­nu­lui fe­i­sbu­chist: “i hope you try to know all my real story about my life with se­ri­o­zity or jo­kes …will be good in eve­ry­mod …”. Apoi s‑a gân­dit că poate a fost prea în­drăz­neață, nu vroia să dea im­pre­sia unei ușu­ra­tice, tre­buia să se re­pli­eze. “She is my LIFE !!!!” a adă­u­gat ea. Mis­te­ri­o­sul străin n‑a mai răs­puns.

A tre­cut apoi timp. În târg tot nu se în­tâm­pla ni­mic, doar la te­le­vi­zor ve­dea cum la Bu­cu­rești, în Piața Uni­ver­si­tă­ții, se aduna lu­mea și-și stri­gau fi­e­care în limba lui ne­mul­țu­mi­rile. Avea și ea opi­ni­ile ei po­li­tice, foarte pu­ter­nice. Să plece ăș­tia de la pu­tere, să vină ai­lalți. Nu se în­tre­base nici­o­dată de ce, dar era si­gură că așa e mai bine. A pus pe fe­i­sbuc o poză cu oa­me­nii din piață și a pri­mit ime­diat un co­men­ta­riu po­zi­tiv: “Fe­li­ci­tari. Me­rita sa re­cu­nosc des­chis ca esti o ade­va­rata pa­tri­oata. In plus, do­ve­desti ca esti si un fan fi­del al An­te­nei 3. Res­pect!”. A sim­țit atunci că ches­tia asta cu con­ver­sa­ți­ile pe fe­i­sbuc îi dez­vă­luie ca­li­tăți pe care nici nu știa că le are. Se sim­țea mân­dră, im­por­tantă. Tre­buia să ex­prime aceste sen­ti­mente cumva. “Imi este draga tara mea …dar sunt multi dus­mani in ea …o clica de ne­a­ve­niti care ne duc la pier­za­nie „nu sunt multi „dar sunt rai , pe­ri­cu­losi „„” a opi­nat cu ho­tă­râre Nuța, iar pri­e­te­nul co­men­ta­tor a adă­u­gat și el, cu pa­tri­o­tism pro­fund: “Ar tre­bui era­di­cati ca gan­da­cii de Co­lo­rado”.

Căscă obo­sită, privi cea­sul care tre­cuse de mie­zul nop­ții, în­chise cal­cu­la­to­rul și plecă să se culce. Mâine tre­buie să mai pună niște poze cu fata ei. Sau mai bine cu mo­ta­nul??? Sau cu domnu’ Ponta??? Ei lasă, are să se ho­tă­rască mâine. Dar, ori­cum, to­tul era lim­pede pen­tru ea. Nuța era de-acum si­gură: viața ei avea un rost.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.