Cum și‑a salvat Nuța destinul

Nuța este o doamnă între două vârste dintr-un oraș moldovean, o urbe ador­mită și plată, unde nu se întâm­plă nimic, nicio­dată. Viața ei seamănă cu a târ­gu­lui, un bal­ans plic­ti­cos între slu­jba de funcționar la stat și aparta­men­tul pe care îl împarte cu un motan. Nu e sin­gură pe lume Nuța, are o fată dintr‑o căs­ni­cie încheiată nefericit cu mulți ani în urmă, dar acum e stu­dentă la București, vine pe-acasă doar de săr­bă­tori și în vacanțe. A crescut‑o sin­gură și, desigur, asta e mân­dria vieții ei, împlinirea unui des­tin de dimen­si­uni galac­tice care dă sens întregii sale exis­tențe, alt­minteri lip­sită de însem­nă­tate la prima vedere. Zilele Nuței curg egal, monoton. Au chiar și un zgo­mot de fond al lor, ca al unui robi­net cu gar­ni­tura defectă din care apa picură con­stant și neîn­tre­rupt în far­furia mur­dară lăsată în chi­u­vetă.

Nu toate au mers per­fect în ultima vreme. În anii din urmă, din când în când se mai iveau dis­cuții mai aprinse cu fiica ei, care uita să mai dea semn de viață. Nuța o suna pe mobil și‑i reproșa că a uitat‑o, că nici pe-acasă nu vine destul de des. Fata se scuza invocând diverse motive, apoi se eschiva spunând că o să vină, "mai vor­bim, mami, acuma nu pot că trebe să merg la un curs… te pupic, pa pa pa". Dar nu venea acasă, nici tele­fon nu dădea și Nuța se simțea aban­do­nată în urbea pră­fuită. Adică da, de asta se sac­ri­fi­case toți anii ăștia, ca s‑o crească, să facă med­i­tații, să ajungă stu­dentă, dar nu bănuise că ea are să fie lăsată în urmă. Când se gân­dea la asta o apuca un fel de depre­sie, ca și cum — după ple­carea fetei — sen­sul pro­priei sale vieți s‑ar fi risipit ca un fum, lăsând să se vadă un gol imens pe care ea nu știa cu ce să‑l umple. Asta să fi fost tot? Să nu mai aibă viața ei nici un rost de aici înainte? Între­bările astea o înneb­uneau, ar fi vrut să le facă să dis­pară, dar nu le putea împied­ica să vină spre ea, mai ales seara, când o împresurau în aparta­men­tul gol ca o haită de lupi care-și simt prada tot mai sleită de put­eri, gata să li se aban­doneze.

Însă toate astea s‑au schim­bat brusc. Își amintește și acum ziua aia: era o dimineață de duminică, fiica ei era acasă și mân­cau amân­două pâine și parizer de pui în bucătărie. "Cal­cu­la­torul ăla al meu încă mai merge, l‑am ver­i­fi­cat ieri", i‑a zis fata înainte să muște din sand­viș. "Nu‑i prea grozav, dar… merge, adică funcționează. Ar tre­bui să-ți faci și tu cont pe feis­buc…". "Feis…cum? Ce‑i aia?". Ultimul cuvânt se pier­duse printre bucățile de pâine cu parizer din gura fetei. Nuța simțea un soi de iritare, nu‑i plăcea să fie împinsă de la spate în chestii de-astea noi, cu cal­cu­la­toare. La fel se întâm­plase și la ser­vici, când băgaseră com­put­ere și au obligat‑o să lucreze cu unul. A învățat până la urmă, se des­curca destul de bine, dar cutia aia met­al­ică i se părea în con­tin­uare ceva de nestăpânit. "O rețea de socializare…" a con­tin­uat fata, apoi a real­izat că e prea com­pli­cat să‑i explice în ter­menii ăștia și a sim­pli­fi­cat "e o chestie pe inter­net unde poți să vor­bești cu toată lumea". Nuța schimbă tonul. "Care toată lumea? Adică… chiar toată lumea?". "Ei, și tu acuma… nu chiar toată lumea din toată lumea, decât toată lumea care are un cont de feis­buc" a venit expli­cația. "Și cum știu eu cine are cont de-ăsta… feis­buc sau cum naiba îi zice?". "Păi e sim­plu, cauți numele cui vrei să vor­bești și vezi dacă are cont și te faci pri­etenă cu ea și pe urmă vor­biți".

După câteva luni Nuța avea cont de feis­buc și viața ei era schim­bată rad­i­cal. Învățase să posteze poze și să con­verseze cu pri­etenii. Știa să dea laic și să comenteze. Ba chiar găsise și niște jocuri foarte drăguțe, pe care nu le prea înțelegea foarte bine, dar se amuza une­ori încercându-le la nivel de începă­tor. Seară de seară casa ei se umplea de lumea cu care vor­bea. Își regă­sise o parte din fos­tele pri­etene și colege din liceu, aflate și ele în alte orașe de provin­cie și sporovăiau împre­ună printre lai­curi și comen­tarii.

Ca atunci când a pus o poză cu fiică-sa, într‑o pos­tură stu­di­ată, zâm­bind oare­cum provo­ca­tor și purtând un pic cam multe far­duri ief­tine. O pri­etenă a intevenit repede și a zis "Ai cu ce te mandri.….forza, cara mia!". Ce fru­mos! Nici n‑a apu­cat să se bucure de încu­ra­jările pri­etenei ei, că o altă pri­etenă a adău­gat: "…ai cel mai fru­mos copil…". Era prea mult, simțea cum crește din nou în ea sen­ti­men­tul acela al des­tin­u­lui împlinit, al ros­tu­lui exis­tenței sale, ca și cum nu mai era sin­gură în aparta­men­tul provin­cial, ci împre­ună cu toți pri­etenii ei de pe feis­buc și toți o aprobau și o lău­dau. Tre­buia să le împărtășească sen­ti­men­tul. "Mul­tumesc mult ,,,e de o sen­si­bil­i­tate fan­tas­tica ,,,ma reprez­inta ,,,o cresc sin­gura de ata­tia ani si sunt man­dra cu ce am cres­cut ,,,munci­toare , del­i­cata , fina , orig­i­nala in tot si in toate ,,,,ambi­tioasa extrem ! asa sunt acesti copii mar­cati de viata par­in­tilor …asta‑i viata". Simțea că în această sin­gură frază reușise să exprime esența întregii sale exis­tențe.

Încu­ra­jată de acest suc­ces, Nuța a mai pus o poză, tot cu fata. A simțit nevoia să o comenteze ea prima, ca toată lumea să știe: "E VIATA MEA ..!!!!!!!Ea imi da impuls in toate : sa respir , sa am vise , sa am curaj , sa ma simt man­dra in TARA MEA .…E VIATA MEA". A aștep­tat încor­dată vreo două zile. Nimeni nu zicea nimic. Să nu fi văzut ceilalți poza? Într-un final izbăvi­tor cineva a comen­tat: "Nici n‑ai putea alt­fel! Ai toate motivele din lume!". Și apoi, când nici nu mai spera, la drum de seară, min­unea s‑a întâm­plat. "She like her mom i think .….so sweet" a zis un pri­eten inter­național. Nuța nu‑l cunoștea, se împri­etenis­eră așa, într‑o doară, pe feis­buc. Îi plă­cuse poza lui, ușor mis­te­rioasă și exotic-orientală, deși nu cre­dea că e chiar el în fotografie, dar cum să‑l judece, nici poza ei nu era chiar recentă… ale­sese una de când avea vreo treiș'cinci de ani. Emoțion­ată, a răspuns "yes ..she need her mother all the time …ehe­heh ..in impor­tant prob­lems .…you must know ..only". "Yes you are a good mom .…i know" a zis pri­etenul de peste mări și țări. Nuța a simțit că e momen­tul să mai facă un pas în încer­carea de a lega urbea sa pră­fuită cu zările ori­en­tale de unde veneau vor­bele pri­etenu­lui feis­buchist: "i hope you try to know all my real story about my life with seri­oz­ity or jokes …will be good in every­mod …". Apoi s‑a gân­dit că poate a fost prea îndrăzneață, nu vroia să dea impre­sia unei ușu­rat­ice, tre­buia să se replieze. "She is my LIFE !!!!" a adău­gat ea. Mis­te­rio­sul străin n‑a mai răspuns.

A tre­cut apoi timp. În târg tot nu se întâm­pla nimic, doar la tele­vi­zor vedea cum la București, în Piața Uni­ver­sității, se aduna lumea și-și stri­gau fiecare în limba lui nemulțu­mir­ile. Avea și ea opini­ile ei politice, foarte put­er­nice. Să plece ăștia de la put­ere, să vină ailalți. Nu se între­base nicio­dată de ce, dar era sig­ură că așa e mai bine. A pus pe feis­buc o poză cu oamenii din piață și a primit ime­diat un comen­tariu poz­i­tiv: "Felic­i­tari. Merita sa recunosc deschis ca esti o ade­varata patrioata. In plus, dovedesti ca esti si un fan fidel al Antenei 3. Respect!". A simțit atunci că ches­tia asta cu con­ver­sați­ile pe feis­buc îi dezvăluie cal­ități pe care nici nu știa că le are. Se simțea mân­dră, impor­tantă. Tre­buia să exprime aceste sen­ti­mente cumva. "Imi este draga tara mea …dar sunt multi dus­mani in ea …o clica de neav­en­iti care ne duc la pierzanie ,,nu sunt multi ,,dar sunt rai , per­icu­losi ,,,," a opinat cu hotărâre Nuța, iar pri­etenul comen­ta­tor a adău­gat și el, cu patri­o­tism pro­fund: "Ar tre­bui erad­i­cati ca gan­dacii de Col­orado".

Căscă obosită, privi cea­sul care tre­cuse de miezul nopții, închise cal­cu­la­torul și plecă să se culce. Mâine tre­buie să mai pună niște poze cu fata ei. Sau mai bine cu motanul??? Sau cu domnu' Ponta??? Ei lasă, are să se hotărască mâine. Dar, oricum, totul era limpede pen­tru ea. Nuța era de-acum sig­ură: viața ei avea un rost.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu