Cu ceva timp în urmă scriam despre drepturile de autor și despre opiniile mele asupra limitării veniturilor obținute din multiplicarea nesfârșită a unei opere artistice. Articolul a stârnit o mică polemică prin intermediul comentariilor, rămasă totuși fragmentară și neclară. A trebuit să treacă un timp până când s‑a ivit ocazia unui dialog în scris, o încrucișare de florete butonate între mine și Alice. Redăm împreună textul nostru, o cordială polemică pe tema accesului la cultură, ale cărei concluzii rămân deschise, ca o invitație către ceilalți și ca o promisiune a unui alt viitor duel amical. Lectura articolului care a început dezbaterea nu e neapărat necesară, dar facilitează înțelegerea punctelor noastre de vedere.
* * *
S: Eu cred că omenirea ar trebui să privească altfel cultura, cu alți ochi. Ar trebui să aspire către o propășire spirituală în locul celei materiale, pentru că asta este calea firească a unei specii care e înzestrată cu abilități intelectuale superioare. Și atunci mi se pare important să putem defini cultura și să o facem accesibilă tuturor.
A: Împărtăşim idealul de a avea acces la cultură, dar nu prin mijloacele propuse de tine şi nu plecând de la nişte premise false, după părerea mea. E doar o chestie de accente. Să recapitulăm.
Eu cred că totul se plăteşte pe lumea asta. Iar banii sunt cel mai ieftin preţ. Prefer să plătesc preţul corect la timpul său decât un nenorocit de preţ ascuns. Exemplificare: ne-am lăfăit în toţi anii ăştia cu presa online gratuită, dar cu ce preţ! Azi nu mai avem presa independentă. În drumul nostru spre gratuitate am călcat pe cadavrele unor ziare şi reviste. Ştiu, nu-ţi place să-ţi zic de moarte, dar tot îţi zic. Nişte ziare şi reviste au murit. De ce? Pentru că noi n‑am mai avut chef să scoatem nişte firfirei din buzunar ca să ne cumpărăm ziarul de dimineaţă. Şi pentru că un management a decis ca modelul de business e cel cu publicitatea în rolul principal şi mogulul la butonieră. Ei, preţul ieftin, în bani, noi, preţul scump/major.
S: Cine spune că ziarele și revistele care au murit aveau calitatea necesară, că făceau parte din ceea ce trebuie să considerăm cultură? Nimeni. Nu există o unitate de măsură validă, un sistem de evaluare funcțional. Asta e problema, că ne iluzionăm că banii pot să facă diferența de valoare în orice domeniu. Eu spun că în cultură nu e așa…
A: Ceea ce vreau să spun e că, pentru orice lucru cineva trebuie să plătească, există un cost, nu există lucru gratis. În spatele unui ziar (cărţi, film, muzică) există un om în carne şi oase + cheltuielile de producţie, deci banii sunt vitali, indiferent din ce parte ar veni. Știu că ştii asta, dar pentru limpezime, vreau să lămuresc toţi paşii.
S: Da, sunt de acord cu existența costului, dar nu trebuie să îl confundăm cu valoarea. Chiar și un rebut are un cost. Problema utilizării banilor ca măsură a valorii este că în timp nu se mai urmărește acoperirea costului, ci crearea unei false valori sau exagerarea uneia reale și încasarea beneficiilor astfel derivate.
A: Acum, tu vii şi vrei să vinzi un model care se cheamă: accesul gratuit al maselor la cultură. Doar că accesul nu e gratis, tocmai l‑au plătit cei scoşi la înaintare, întotdeauna aceeaşi, ăia care să contribuie la facerea milionului. Şi nu sunt singurii care trebuie să plătească preţul, creatorul însuşi trebuie să-şi depună opera (după pragul cu milionul, ce‑i drept) în mâinile avide de cultură ale maselor.
S: Cine spune că sunt întotdeauna aceeași cei care plătesc? Cei care vor să fie primii sau să contribuie nu sunt neapărat mereu aceeași. Creatorii nu sunt strunguri care scot piese pe bandă rulantă, operele aparțin unor arte și stiluri diferite, fiecare cu fanii săi. După ce acoperim costurile și bonificăm performanța, eventual progresiv pe măsura acumulării valorii create (milionul este doar un reper numeric, nu un mercurial), creația ar trebui să intre în patrimoniul umanității și să devină liber accesibilă. Și, apropo, nu-mi place expresia „accesul maselor la cultură” pentru că sugerează mulțimi bovine cărora li se servesc perle în iesle.
A: Ce ne facem când primii nu mai vor să fie cei dintâi, să fie şi ei la urmă, că‑i mai bine, e gratis? Cine plăteşte totuşi?
S: Propunerea mea de plafonare a veniturilor create din cultură nu trebuie să funcționeze neapărat pe modelul „primii 100 de beneficiari plătesc”. Umanitatea a fost capabilă să inventeze lucruri foarte complexe în materie de scheme comerciale – una care îmi vine în minte este o plată decalată față de momentul accesului. Beneficiez acum de o operă și plătesc după un timp, de pildă un an. Milionul se împarte între cei care au dorit accesul la creația respectivă în decursul acelui an — cu cât mai mulți cu atât mai ieftin pentru fiecare dintre ei. Firește trebuie să existe o limitare maximală – dacă doar zece inși vor să vadă un film, nu vor plăti 100.000 de dolari fiecare, ci poate 5 dolari (e doar o exemplificare, cifrele nu sunt relevante în sine).
A: Şi întorcându-ne la personajul nostru principal, creatorul de film, de carte, de muzică etc, nu înţeleg de ce‑l distribui în rol de maica Tereza, de ce trebuie el să fie salvatorul lumii şi să-şi doneze opera spre a sa mântuire, laolaltă cu celelalte suflete înrudite întru cultură. De ce n‑ar putea să-şi vadă liniştit de treaba lui — după muncă şi răsplată — şi să se şi mântuiască. Poate ştie şi o altă cale. Poate că dacă avea vocaţia asta, de a dărui, nu se făcea artist, pentru că ştim cu toţii, artiştii sunt nişte egoişti 🙂
S: Mi se pare mie sau visul oricărui creator autentic este universalitatea recunoașterii valorii sale? Egocentricul artist nu visează doar la bani, ci mai cu seamă la glorie. Mai mult decât a fi egoist, creatorul este vanitos, se vrea adulat, chiar dacă pentru asta trebuie să urce propria Golgotă și chiar să fie răstignit. Mai mult decât a se mântui pe sine, artistul vrea să ne mântuiască pe noi, ceilalți. Iar noi să‑i fim recunoscători și să‑l venerăm. Banii nu pot decât să altereze această relație spirituală.
A: Accept că trebuie facilitat oamenilor dreptul la cultură, dar prin cu totul alte mijloace, proiecte și programe (biblioteci, orașul citește, cartea de la metrou, caravana filmelor etc) şi în nici un caz prin declararea unui act artistic ca fiind gratuit.
S: S‑ar putea să trebuiască niște nuanțări în privința accesului la diverse tipuri de creații culturale. Există cultura care se „consumă” prin intermediul copiilor și cultura care se „consumă” doar prin intermediul originalului. Nu poate fi tratată la fel creația unui pictor cu aceea a unui regizor. Pictorul nu poate replica la nesfârșit opera sa fără a‑i diminua valoarea, până la a o anula. Cum ar fi să avem jumătate de milion de Gioconde, ce valoare ar mai avea ele, chiar dacă ar fi fost toate create de DaVinci? În schimb un regizor de film își poate înmulți veniturile teoretic la nesfârșit, vânzând copii ale aceluiași efort creator. Ba mai poate și lăsa moștenire drepturile de autor, creând posibilitatea parvenirii a unor indivizi care nu au nici o valență creativă.
Deci da, mijloacele de acces la cultură trebuie diversificate în funcție de tipologia artistică a actului creator. Dar aș mai adăuga și faptul că posibilitatea încasării unor venituri tot mai mari prin multiplicarea non-creativă a operei (cărți, muzică sau film în format digital) a creat tentația profitului ca obiectiv principal. Calitatea artistică a fost uitată și cultura a fost tăvălită la un loc cu industria de entertainment. Mozart e la un loc cu Paraziții, Proust se învecinează cu Sandra Brown. Trebuie făcută o distincție între cultură și non-cultură, iar măsurarea valorii în bani tinde să creeze și să întrețină o confuzie.
A: Îţi înţeleg frustrarea şi dezamăgirea. Pentru că tu pleci de la premisa că toţi suntem nişte creatori, fiecare cu talentul nostru, că stăm fiecare în ograda sa, care împletind coşuri de nuiele, care emanând poeme şi că ieşim apoi şi le dăm drumul pe uliţă, aşa, din prea-plinul nostru şi astfel vom avea toţi şi panere şi poeme. Iau coşul şi mă tem pentru poem să nu ajungă mărgăritar la porci.
S: Mă înțelegi greșit. Eu nu pretind că toți avem scânteia creativității culturale – e utopic. Spun însă că am progresa infinit mai rapid și mai util (speciei umane) dacă am practica activ cultura, dacă ne-am spiritualiza viețile îmbrățișând alte valori. Vorbesc despre un nou iluminism, mai puțin preocupat de raționalitatea lui Diderot sau Voltaire (care se manifestă cu un pragmatism deja dăunător) și mai aplecat asupra culturii, a creației spirituale. Interferența materialistă a banului ca mediator al accesului la cultură împiedică acest tip de progres sau măcar tentativele de a‑l propune ca alternativă validă la modelele capitaliste ale prezentului. Care modele sunt într‑o criză profundă și au nevoie de o astfel de alternativă. Fac aici o ușoară trimitere la inițiative precum proiectul Venus.
Fără să contrazic ceea ce am spus, cred că există un filon creativ mult mai bogat decât se manifestă la suprafață la nivelul individului de rând. Argumentele pot fi chiar și emisiunile tip „Britain’s got talent”, unde poți descoperi mărgăritare printre presupușii porci. Chiar dacă sunt manifestări mai puțin creative și mai degrabă interpretative, în jurul acestor talente se pot incuba idei de propășire spirituală, ca embrioane ale unui model social dezirabil. Dar pentru asta e nevoie de un context care să limiteze importanța banului în măsurarea și accederea valorii culturale, artistice.
A: De pildă, tu dai ceva înapoi societăţii prin acest blog, gratis. Te aştepţi ca şi societatea să-ţi dea ţie ceva înapoi, gratis. Flori, fete, filme sau băieţi, artişti sau cântăreţi. Dar nici tu nu o faci tocmai gratuit, te aştepţi ca oamenii să comenteze, să interacţioneze şi să-ţi împărtăşească ideile. Vezi ce groaznic este să-ți lansezi opera pe gratis şi pe oameni să nu‑i intereseze? Şi atunci la ce bună gratuitatea?
Mie mi se pare normal ca pentru activitatea ta de blogărit eu să te plătesc, iar cu banii strânşi din ce ştii tu să faci cel mai bine, să-ţi cumperi cont pe voyo.
Comentând, e felul meu de a plăti faptul că un om se scoală de dimineaţă şi scrie, iar eu citesc. Comentând, e felul meu de a crea legăturile dintre lucruri, adică, ceea ce la un moment dat obişnuiam să spun, că nu lucrurile sunt importante, ci legătura dintre ele — pe numele ei de scenă actual: networking.
S: Ce fac eu aici nu e cultură, e un soi de misionariat în favoarea unor idei în care cred. Deci gratuitatea blogului nu mi se pare comparabilă. Iar comentariile nu sunt o formă de plată, ci de angajare într-un dialog. Faptul că unii nu sunt interesați nu e un argument împotriva gratuității, ci eventual al sistemului lor de valori și/sau al credibilității mele. Ar fi ca și cum am spune că o taxă de acces ar crea disponibilitatea la dialog prin chiar condiționarea plății sale.
A: Ai rostit cuvântul magic, disponibilitate. Ceea ce împiedică accesul la cultură nu sunt banii, ci disponibilitatea, cum dealtfel nicio gratuitate nu o va crea. Când oamenii spun că nu au timp (cu rare excepţii când într-adevăr nu au), de fapt îşi declară voalat lipsa de disponibilitate, mai pe româneşte, nu au chef. Lista lor scurtă de priorităţi şi necesităţi nu presupune acel lucru.
O anumită autosuficienţă – îşi sunt de ajuns lor înşişi — le barează calea, după cum şi o prea mare lipsă – de de toate – le îngreunează accesul.
Aşadar, oamenii nu consumă produse culturale pentru că nu le văd utilitatea (nu le vor da nici servici, nici bani, nici de mâncare), pentru că nu au descoperit bucuria pe care ţi‑o procură şi nu au fost atinşi de farmecul sălăşluirii în vecinătatea frumuseţii spiritului. Pentru că nu s‑au întâlnit cu o carte, un om sau o poveste care să le conştientizeze nevoia.
Lasă un comentariu