Copil — elev — tâmpit

Se vor­bește foarte mult des­pre școală în Ro­mâ­nia, cu pa­tos, cu obidă, cu ne­mul­țu­mire, cu fals pa­tri­o­tism, cu dis­preț, cu su­pe­ri­o­ri­tate. Toată lu­mea are o pă­rere des­pre su­biec­tul ăsta. Mă in­clud și pe mine în acest ine­fi­cient mo­no­log na­țio­nal. Pen­tru că nu îl prea pu­tem numi di­a­log atât timp cât nu ne as­cul­tăm cu ade­vă­rat unii pe al­ții și, mai ales, câtă vreme nu vom porni de la niște prin­ci­pii co­mun ac­cep­tate. Doar că aceste prin­ci­pii nu tre­buie să se re­fere la or­ga­ni­za­rea șco­lii, ci la ceva mult mai fun­damen­tal: la educație.

Pro­ba­bil că ar tre­bui mai în­tâi să de­fi­nim edu­ca­ția, să ne lă­mu­rim nouă ce do­rim să fie acest sis­tem so­cial, îna­inte de a de­fini in­stru­men­tele sale. Pen­tru că, pri­vind lu­cru­rile dintr‑o per­spec­tivă so­cio­lo­gică, școala și pro­fe­so­rii nu sunt alt­ceva de­cât in­stru­mente de im­ple­men­tare ((De­parte de a fi o ex­pri­mare dis­pre­țu­i­toare, aso­ci­e­rea din­tre pro­fe­sor și in­stru­ment se vrea a fi doar o cla­ri­fi­care de ro­luri.)) a unui pro­ces social.

Sim­pli­fi­cată la nive­lul unui pro­ces uzual, edu­ca­ția se pre­zintă ca o în­și­ru­ire de ac­ti­vi­tăți gu­ver­nate de re­guli apa­rent tri­vi­ale. Știm care sunt in­tră­rile aces­tui pro­ces: co­piii, ti­ne­rii, oa­me­nii în ge­ne­ral, dacă ne pro­pu­nem o ge­ne­ra­li­zare. Știm care sunt trans­for­mă­rile pe care le apli­căm azi asu­pra aces­tor in­trări: stu­diu în clasă, stu­diu in­di­vi­dual, exa­mi­na­rea cu­noș­tin­țe­lor, cer­ti­fi­ca­rea lor. Mai rar des­chi­dem însă dis­cu­ția des­pre ie­și­rile pro­ce­su­lui, des­pre re­zul­ta­tele pe care do­rim să le ob­ți­nem la fi­nal. Ori, este esen­țial să ai o ac­cep­ție co­mun agre­ată a obiec­ti­ve­lor fi­nale pen­tru a sta­bili care sunt trans­for­mă­rile și in­stru­men­tele po­tri­vite. A pro­ceda la re­for­ma­rea in­stru­men­te­lor îna­inte de a ști ce do­rești să ob­ții este nu doar greșit, ci chiar imo­ral, având în ve­dere că su­biec­tul pro­ce­su­lui sunt fi­ințe umane pe care le poți de­forma psi­hic și fizic.

Un spi­rit li­be­ral ar fi poate ten­tat să spună că pro­ce­sul edu­ca­țio­nal ar tre­bui să lase su­biec­tu­lui său li­ber­ta­tea ale­ge­rii. Re­zul­ta­tul fi­nal este de­ter­mi­nat pe par­curs, prin vo­ința fi­e­că­rui in­di­vid care in­tră în sis­te­mul de edu­ca­ție. Vreau să mă fac ar­hi­tect, ar tre­bui să fiu li­ber să aleg această di­rec­ție. Sau me­dic, sau fer­mier, sau orice alt­ceva atâta timp cât există ca­drul or­ga­ni­zat și in­stru­men­tele ne­ce­sare pen­tru ca do­rința mea să poată fi transpusă în prac­tică. Dar re­plica mea este că în acest caz vor­bim doar des­pre o parte a pro­ce­su­lui edu­ca­țio­nal: în­vă­țămân­tul. Din per­spec­tiva mea edu­ca­ția în­seamnă mai mult de­cât sim­pla în­vă­țare, in­clude acele abi­li­tăți so­ci­ale care echi­pează un in­di­vid, dându‑i po­si­bi­li­ta­tea de a se ma­ni­festa în mod com­plet din punct de ve­dere so­cial, po­li­tic, economic.

Așa­dar mă în­torc la în­tre­ba­rea de la în­ce­put, nuanțând‑o: care ar tre­bui să fie re­zul­ta­tul fi­nal al pro­ce­su­lui edu­ca­țio­nal din per­spec­tiva edu­ca­ției fun­damen­tale, non-pro­fe­sio­nale, cea care se adre­sează mai ales co­pi­lu­lui aflat în pe­ri­oada sa de for­mare so­ci­ală? În opi­nia mea există doar două ca­te­go­rii mari de răs­pun­suri po­si­bile: (i) edu­ca­ția mi­ni­mală, în scop so­cio-uti­li­tar, care echi­pează co­pi­lul cu stric­tul ne­ce­sar func­țio­nă­rii so­ci­ale și (ii) edu­ca­ția ex­ten­sivă, în scop for­ma­tor, care cul­tivă sis­te­ma­tic și chiar pro­pa­gan­dis­tic va­lo­rile pe care so­ci­e­ta­tea le con­si­deră a fi parte din ba­ga­jul so­cio-com­por­ta­men­tal obli­ga­to­riu al ori­că­rui individ.

Efi­ciența ce­lei de‑a doua nu mai tre­buie de­mon­strată. Este su­fi­cient să as­cul­tăm dis­cur­sul na­țio­na­list al unei largi ma­jo­ri­tăți a po­pu­la­ției edu­cate în anii co­mu­niști. Ino­culându-se in­sis­tent ideea de mă­re­ție a po­po­ru­lui ro­mân, de vi­te­jie, cu­raj, în­țe­lep­ciune și os­pi­ta­li­tate, cei aflați peste vâr­sta de 50 de ani nu doar că sunt aproape toți con­vinși de va­li­di­ta­tea aces­tor afir­ma­ții, dar au re­u­șit să le ino­cu­leze în mare mă­sură și ge­ne­ra­ți­i­lor care îi ur­mează. Efec­tele pro­pa­gan­dei na­țio­na­liste din epoca co­mu­nistă se vor stinge foarte greu dacă nu li se va con­tra­pune o ima­gine re­a­listă și sus­ți­nută de ar­gu­mente des­pre ca­li­tă­țile și de­fec­tele po­po­ru­lui român.

Tre­buie deci să edu­căm co­piii la nivel mi­ni­mal, să le ex­pli­căm im­por­tanța res­pec­tă­rii le­gi­lor și func­țio­na­rea me­ca­ni­cii sis­te­me­lor elec­to­rale, adică doar atât cât tre­buie că să își păs­treze li­ber­ta­tea și să poată vota, ur­mând ca res­tul va­lo­ri­lor să le cu­leagă din fa­mi­lie sau di­rect din so­ci­e­tate? Mai poate fa­mi­lia să func­țio­neze ca edu­ca­tor efi­cient în con­di­ți­ile ac­tu­ale, când ma­jo­ri­ta­tea tim­pu­lui pă­rin­ți­lor este con­su­mat de lupta pen­tru su­pra­vie­țu­ire ma­te­rială? Este so­ci­e­ta­tea ca­pa­bilă și dis­pusă să fil­treze va­lo­rile re­ale și să le în­de­păr­teze pe cele dă­u­nă­toare sieși și in­di­vi­du­lui în con­di­ți­ile în care sin­gu­rele re­guli una­nim ac­cep­tate sunt pro­fi­ta­bi­li­ta­tea și ob­ți­ne­rea puterii?

Sau este mai bine să cul­ti­văm sis­te­ma­tic va­lo­rile dezi­ra­bile, chiar dacă în so­ci­e­tate ele nu sunt încă prac­ti­cate de ma­jo­ri­tate, cum ar fi res­pec­tul ne­con­di­țio­nat față de cei din jur, pre­o­cu­pa­rea de a nu agresa pe cei­lalți prin ma­ni­fes­ta­rea li­ber­tă­ți­lor in­di­vi­du­ale, munca în echipă, to­le­ranța față de mi­no­ri­tăți, res­pec­ta­rea drep­tu­ri­lor omu­lui și ale ani­ma­le­lor, aten­ția față de me­diul în­con­ju­ră­tor, pa­tri­o­tis­mul au­ten­tic? Lista nu este or­do­nată după nici un cri­te­riu și rămâne des­chisă pen­tru a adă­uga în ea va­lo­rile pe care le con­si­de­răm im­por­tante. Dar o ast­fel de listă ar tre­bui să al­că­tuim pen­tru a o pune la te­me­lia pro­ce­su­lui edu­ca­țio­nal și abia apoi să ne gân­dim ce ma­te­rii tre­buie pre­date, când și prin ce me­tode pen­tru ca re­zul­ta­tul în­tre­gu­lui sis­tem să fie adulți li­beri și ci­vi­li­zați, ca­pa­bili să asam­bleze îm­pre­ună un po­por cu vir­tuți mo­rale și cul­tu­rale so­lide. Iar dacă peste acest pro­ces edu­ca­țio­nal adă­u­găm și unul de în­vă­țământ per­for­mant, fa­vo­ri­zând în­cli­na­ți­ile na­tive ale in­di­vi­du­lui și cul­ti­vând pro­fe­sio­na­lis­mul, vom pu­tea spune că pro­gre­săm în mod real ca națiune.

Alt­min­teri pro­ce­sul nos­tru edu­ca­țio­nal va face în con­ti­nu­are ceea ce face și azi: pri­mește co­pii, lu­crează cu elevi și ge­ne­rează tâmpiți.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...