Se vorbește foarte mult despre școală în România, cu patos, cu obidă, cu nemulțumire, cu fals patriotism, cu dispreț, cu superioritate. Toată lumea are o părere despre subiectul ăsta. Mă includ și pe mine în acest ineficient monolog național. Pentru că nu îl prea putem numi dialog atât timp cât nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții și, mai ales, câtă vreme nu vom porni de la niște principii comun acceptate. Doar că aceste principii nu trebuie să se refere la organizarea școlii, ci la ceva mult mai fundamental: la educație.
Probabil că ar trebui mai întâi să definim educația, să ne lămurim nouă ce dorim să fie acest sistem social, înainte de a defini instrumentele sale. Pentru că, privind lucrurile dintr‑o perspectivă sociologică, școala și profesorii nu sunt altceva decât instrumente de implementare ((Departe de a fi o exprimare disprețuitoare, asocierea dintre profesor și instrument se vrea a fi doar o clarificare de roluri.)) a unui proces social.
Simplificată la nivelul unui proces uzual, educația se prezintă ca o înșiruire de activități guvernate de reguli aparent triviale. Știm care sunt intrările acestui proces: copiii, tinerii, oamenii în general, dacă ne propunem o generalizare. Știm care sunt transformările pe care le aplicăm azi asupra acestor intrări: studiu în clasă, studiu individual, examinarea cunoștințelor, certificarea lor. Mai rar deschidem însă discuția despre ieșirile procesului, despre rezultatele pe care dorim să le obținem la final. Ori, este esențial să ai o accepție comun agreată a obiectivelor finale pentru a stabili care sunt transformările și instrumentele potrivite. A proceda la reformarea instrumentelor înainte de a ști ce dorești să obții este nu doar greșit, ci chiar imoral, având în vedere că subiectul procesului sunt ființe umane pe care le poți deforma psihic și fizic.
Un spirit liberal ar fi poate tentat să spună că procesul educațional ar trebui să lase subiectului său libertatea alegerii. Rezultatul final este determinat pe parcurs, prin voința fiecărui individ care intră în sistemul de educație. Vreau să mă fac arhitect, ar trebui să fiu liber să aleg această direcție. Sau medic, sau fermier, sau orice altceva atâta timp cât există cadrul organizat și instrumentele necesare pentru ca dorința mea să poată fi transpusă în practică. Dar replica mea este că în acest caz vorbim doar despre o parte a procesului educațional: învățământul. Din perspectiva mea educația înseamnă mai mult decât simpla învățare, include acele abilități sociale care echipează un individ, dându‑i posibilitatea de a se manifesta în mod complet din punct de vedere social, politic, economic.
Așadar mă întorc la întrebarea de la început, nuanțând‑o: care ar trebui să fie rezultatul final al procesului educațional din perspectiva educației fundamentale, non-profesionale, cea care se adresează mai ales copilului aflat în perioada sa de formare socială? În opinia mea există doar două categorii mari de răspunsuri posibile: (i) educația minimală, în scop socio-utilitar, care echipează copilul cu strictul necesar funcționării sociale și (ii) educația extensivă, în scop formator, care cultivă sistematic și chiar propagandistic valorile pe care societatea le consideră a fi parte din bagajul socio-comportamental obligatoriu al oricărui individ.
Eficiența celei de‑a doua nu mai trebuie demonstrată. Este suficient să ascultăm discursul naționalist al unei largi majorități a populației educate în anii comuniști. Inoculându-se insistent ideea de măreție a poporului român, de vitejie, curaj, înțelepciune și ospitalitate, cei aflați peste vârsta de 50 de ani nu doar că sunt aproape toți convinși de validitatea acestor afirmații, dar au reușit să le inoculeze în mare măsură și generațiilor care îi urmează. Efectele propagandei naționaliste din epoca comunistă se vor stinge foarte greu dacă nu li se va contrapune o imagine realistă și susținută de argumente despre calitățile și defectele poporului român.
Trebuie deci să educăm copiii la nivel minimal, să le explicăm importanța respectării legilor și funcționarea mecanicii sistemelor electorale, adică doar atât cât trebuie că să își păstreze libertatea și să poată vota, urmând ca restul valorilor să le culeagă din familie sau direct din societate? Mai poate familia să funcționeze ca educator eficient în condițiile actuale, când majoritatea timpului părinților este consumat de lupta pentru supraviețuire materială? Este societatea capabilă și dispusă să filtreze valorile reale și să le îndepărteze pe cele dăunătoare sieși și individului în condițiile în care singurele reguli unanim acceptate sunt profitabilitatea și obținerea puterii?
Sau este mai bine să cultivăm sistematic valorile dezirabile, chiar dacă în societate ele nu sunt încă practicate de majoritate, cum ar fi respectul necondiționat față de cei din jur, preocuparea de a nu agresa pe ceilalți prin manifestarea libertăților individuale, munca în echipă, toleranța față de minorități, respectarea drepturilor omului și ale animalelor, atenția față de mediul înconjurător, patriotismul autentic? Lista nu este ordonată după nici un criteriu și rămâne deschisă pentru a adăuga în ea valorile pe care le considerăm importante. Dar o astfel de listă ar trebui să alcătuim pentru a o pune la temelia procesului educațional și abia apoi să ne gândim ce materii trebuie predate, când și prin ce metode pentru ca rezultatul întregului sistem să fie adulți liberi și civilizați, capabili să asambleze împreună un popor cu virtuți morale și culturale solide. Iar dacă peste acest proces educațional adăugăm și unul de învățământ performant, favorizând înclinațiile native ale individului și cultivând profesionalismul, vom putea spune că progresăm în mod real ca națiune.
Altminteri procesul nostru educațional va face în continuare ceea ce face și azi: primește copii, lucrează cu elevi și generează tâmpiți.
7:02
Apropo de ‘generarea de timpiti’ — o radiografie buna a actualului sistem: http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/ si aici un articol care mi se pare f. bun despre cum vede un fost om al catedrei reforma in educatie: http://elisabetastanciulescu.ro/2013/02/cum-vad-eu-reforma-curriculara-in-educatie/
19:02
Cred c‑aș putea fi de acord cu ideea stabilirii unei liste de valori, deși aș vedea asta mai degrabă ca pe un proces continuu, un nesfârșit dialog în agora comunității, decât ca o etapă pregătitoare.
La ce însă aș fi foarte reluctant ar fi stabilirea unui proces („ce materii trebuie predate, când și prin ce metode”) prin care această listă (să o presupunem agreată de majoritate) ar urma să fie inoculată generaților tinere. Singurul proces cu care pot fi de acord e unul în care controlul e ferm în mâinile celui care se educă. (Cu alte cuvinte, studentul e cel care decide ce materii, când și prin ce metode le studiază.) În paralel, desigur, n‑aș avea nimic împotrivă ca ceilalți indivizi din comunitate să folosească alte procese educative — fiecare cu ce‑i vine bine.
Impresia mea este că opiniile românilor sunt mai puțin împărțite când vine vorba de „lista de valori” (câți n‑ar fi de acord cu ceea ce propui tu ca puncte de plecare?), și mult diferite atunci când e vorba de „implementarea” acesteia — prin ce proces să fie ea, lista, asimilată de membri comunității.
6:02
Pentru partea de învățământ profesional, acela prin care se transmit cunoștințele necesare practicării unei meserii — oricare ar fi ea — sunt de acord că studentul ar trebui să decidă. Pentru educația civică (s‑o numim așa) aș înclina să spun că nu, că trebuie să existe o listă de cursuri care sunt obligatorii și prestabilite. Educația politică (să înțelegi ce e democrația și cum se practică din perspectiva de cetățean), educația economică (care este comportamentul financiar responsabil, cum funcționează economia de piață în linii mari), logica și dezbaterea (măcar la nivel minimal) șamd — toate astea nu le-aș lăsa la latitudinea elevului (aș începe din gimnaziu cu ele), ci le-aș considera must-have.