Di­mi­neață, DN1, tra­fic, Eu­ropa FM. La Deș­tep­ta­rea în­tre­ba­rea zi­lei este ce tre­buie fă­cut în le­gă­tură cu vi­o­lența din școli și din ju­rul șco­li­lor. Cine sună poate să spună în di­rect ce pă­rere are. Și oa­me­nii sună. Unul vrea să se pună pază în școli. Al­tul vrea să se înăs­prească pe­dep­sele. Alt­ci­neva pe­ro­rează des­pre edu­ca­ție, des­pre au­to­ri­ta­tea pro­fe­so­ri­lor. Au ie­șit de pe su­biect — dis­cu­ția por­nise de la ca­zul puști­u­lui de 15 ani, din Târ­go­viște, omorât la cinci­zeci de me­tri de li­ceu de că­tre un alt tâ­năr de 19 ani. Un bri­ceag în gât. Pro­ba­bil i‑a tă­iat ca­ro­tida. Ce avea a face au­to­ri­ta­tea pier­dută a ca­dre­lor di­dac­tice cu vi­o­lența din stradă?

În Ame­rica cri­mele din școli se în­de­sesc. Se gă­sește me­reu un des­cre­ie­rat care ia o pușcă și in­tră într‑o școală, lă­sând în urmă un mor­man de ca­da­vre, une­ori sfâr­șind cu al său. Obama vrea să strângă ar­mele de la po­pu­la­ție. Or­ga­ni­za­ți­ile care sus­țin drep­tul de port-armă spun că nu ar­mele ucid, ci oa­me­nii. Ade­vă­rat, dar având arme ucid mai mult. Mai efi­cient. Mai ra­pid. Și eu mă gân­desc că în Ame­rica le­gea e mult mai bine apli­cată de­cât la noi — cum ar arăta Ro­mâ­nia dacă ni s‑ar da drep­tul de a purta arme?

Sau mai bine să an­ga­jăm pază? Câtă pază? Unde? Peste tot? A de­ve­nit nor­mal să vor­bim de paza șco­li­lor. Cân­dva, acum pa­tru­zeci de ani, în șco­lile unde în­vă­țam nu erau paz­nici. Ne mai luam la trântă, bă­ie­țește, nu ca să ne omorâm, ci ca să ne în­cer­căm pu­te­rile. Nu exis­tau găști de car­tier or­ga­ni­zate, nu exista ma­fia car­ti­e­re­lor și nici tra­fi­canți de dro­guri. Le­gea era mult mai res­tric­tivă pen­tru li­ber­tă­țile in­di­vi­du­ale, dar si­gu­ranța stră­zii era mai mare. Nu avea prea multă in­ti­mi­tate, mi­li­ția știa sau pu­tea afla to­tul des­pre tine. In­frac­to­rii erau mai pu­țin vi­o­lenți și mai atent supravegheați.

Avem drep­tul să pur­tăm arme? Asta ar tre­bui să fa­cem? Adică nu e asta o de­cla­ra­ție ex­pli­cită de ne­în­cre­dere în cei­lalți, o re­cu­noaș­tere sin­ceră a ră­u­tă­ții na­tu­rale care e scrisă în ge­nele noas­tre de spe­cie su­pe­ri­oară? Sun­tem de fapt niște ani­male vi­o­lente și — pen­tru că n‑are cine să ne vâ­neze pe lan­țul tro­fic — ne mă­ce­lă­rim unii pe al­ții? Dacă acum fa­cem asta, când încă avem re­surse, avem surse de ener­gie, avem hrană, ce se va în­tâm­pla când lu­cru­rile se vor înrăutăți?

La Târ­go­viște o fa­mi­lie nu mai vrea răs­pun­suri la în­tre­ba­rea asta. Pen­tru ei e prea târ­ziu. Ar vrea poate o armă în mâna lor, cu care să facă drep­tate. Pen­tru că acolo unde bra­țul le­gii nu a pu­tut să pre­vină, bra­țul lor îna­r­mat ar pu­tea să răzbune.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ina

    Ma in­gro­zesc anii ce vor veni, din per­spec­tiva de pa­rinte. Acum imi in­te­leg pa­rin­tii, bu­ni­cii, dintr-un anu­mit punct de ve­dere. Re­pe­rele mele de nor­ma­li­tate apar­tin unei lumi dis­pa­rute pe veci. Nici­cand nu vor mai fi scoli fara paz­nici. Nici­o­data nu-mi voi mai pu­tea lasa co­pi­lul sa stra­bata, la 7 ani, ju­ma­tate de oras sa ajunga la scoala. Nu idi­li­zez tre­cu­tul, doar ma tem de viitor.

    • Sorin Sfirlogea

      Co­piii mei au tra­ver­sat Bu­cu­reștiul sin­guri în anii ’95–99, de la Piața Ro­mană până la Poșta Vi­tan. În vre­mea aia erau unul în gim­na­ziu, ce­lă­lalt la școala pri­mară. Mă în­treb și azi cum am avut cu­raj să îi las sin­guri, dar nu prea aveam de ales, nu pu­team pleca de la ser­vici când vro­iam. Mi se spune că azi așa ceva ar fi im­po­si­bil, că în mai pu­tin de două săp­tămâni li s‑ar în­tâm­pla ceva. Și mă în­treb dacă lu­cru­rile au ajuns chiar așa de grave sau e doar o exa­ge­rare a pă­rin­ți­lor, care vine din frică…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.