Brațul înarmat

Dimineață, DN1, trafic, Europa FM. La Deșteptarea între­barea zilei este ce tre­buie făcut în legă­tură cu vio­lența din școli și din jurul șco­l­ilor. Cine sună poate să spună în direct ce părere are. Și oamenii sună. Unul vrea să se pună pază în școli. Altul vrea să se înăsprească pedepsele. Altcineva per­ore­ază despre edu­cație, despre autori­tatea pro­fe­so­rilor. Au ieșit de pe subiect — dis­cuția por­nise de la cazul puștiu­lui de 15 ani, din Târ­gov­iște, omorât la cin­cizeci de metri de liceu de către un alt tânăr de 19 ani. Un briceag în gât. Prob­a­bil i‑a tăiat carotida. Ce avea a face autori­tatea pier­dută a cadrelor didac­tice cu vio­lența din stradă?

În Amer­ica crimele din școli se înde­sesc. Se găsește mereu un descreierat care ia o pușcă și intră într‑o școală, lăsând în urmă un mor­man de cadavre, une­ori sfârșind cu al său. Obama vrea să strângă armele de la pop­u­lație. Orga­ni­za­ți­ile care susțin drep­tul de port-armă spun că nu armele ucid, ci oamenii. Ade­vărat, dar având arme ucid mai mult. Mai efi­cient. Mai rapid. Și eu mă gân­desc că în Amer­ica legea e mult mai bine apli­cată decât la noi — cum ar arăta Româ­nia dacă ni s‑ar da drep­tul de a purta arme?

Sau mai bine să anga­jăm pază? Câtă pază? Unde? Peste tot? A devenit nor­mal să vor­bim de paza șco­l­ilor. Cândva, acum patruzeci de ani, în șco­l­ile unde învățam nu erau paznici. Ne mai luam la trântă, băiețește, nu ca să ne omorâm, ci ca să ne încer­căm put­er­ile. Nu exis­tau găști de cartier orga­ni­zate, nu exista mafia cartierelor și nici traf­i­canți de droguri. Legea era mult mai restric­tivă pen­tru lib­ertățile indi­vid­uale, dar sig­u­ranța străzii era mai mare. Nu avea prea multă intim­i­tate, mil­iția știa sau putea afla totul despre tine. Infrac­torii erau mai puțin vio­lenți și mai atent supraveg­heați.

Avem drep­tul să purtăm arme? Asta ar tre­bui să facem? Adică nu e asta o declar­ație explic­ită de neîn­credere în ceilalți, o recunoaștere sin­ceră a răutății nat­u­rale care e scrisă în genele noas­tre de specie supe­rioară? Sun­tem de fapt niște ani­male vio­lente și — pen­tru că n‑are cine să ne vâneze pe lanțul trofic — ne măcelărim unii pe alții? Dacă acum facem asta, când încă avem resurse, avem surse de energie, avem hrană, ce se va întâm­pla când lucrurile se vor înrăutăți?

La Târ­gov­iște o fam­i­lie nu mai vrea răspun­suri la între­barea asta. Pen­tru ei e prea târziu. Ar vrea poate o armă în mâna lor, cu care să facă drep­tate. Pen­tru că acolo unde brațul legii nu a putut să prevină, brațul lor înar­mat ar putea să răzbune.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Ina

    Ma ingrozesc anii ce vor veni, din per­spec­tiva de par­inte. Acum imi inte­leg par­in­tii, bunicii, dintr-un anu­mit punct de vedere. Reperele mele de nor­mal­i­tate apartin unei lumi dis­parute pe veci. Nici­cand nu vor mai fi scoli fara paznici. Nicio­data nu-mi voi mai putea lasa copilul sa stra­bata, la 7 ani, jumatate de oras sa ajunga la scoala. Nu idilizez tre­cu­tul, doar ma tem de viitor.

    • Sorin Sfirlogea

      Copiii mei au tra­ver­sat Bucureștiul sin­guri în anii '95–99, de la Piața Romană până la Poșta Vitan. În vre­mea aia erau unul în gim­naziu, celălalt la școala pri­mară. Mă întreb și azi cum am avut curaj să îi las sin­guri, dar nu prea aveam de ales, nu puteam pleca de la ser­vici când vroiam. Mi se spune că azi așa ceva ar fi imposi­bil, că în mai putin de două săp­tămâni li s‑ar întâm­pla ceva. Și mă întreb dacă lucrurile au ajuns chiar așa de grave sau e doar o exager­are a părinților, care vine din frică…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu