Cam pe vremea când deveneam adolescent am fost pentru prima oară la mânăstirea Putna. Învățasem în școală despre Ștefan cel Mare și faptul că urma să ajung la ctitoria lui — unde era și înmormântat — m‑a impresionat destul de puternic. Priveam deja cu un oarecare realism spre vremurile ciudate pe care le trăiam sub comunism și, pentru că nu aveam proiecția unui alt model dezirabil în minte, îmi închipuiam că timpurile lui Ștefan Vodă trebuie să fi reprezentat un fel de apogeu al istoriei românilor. Pe vremea aceea nu aveam altă sursă de știință decât manualele școlii.
Îmi amintesc că la poartă ne‑a întâmpinat un călugăr care poftea vizitatorii să se grupeze pentru a‑i ghida prin mânăstire. Ne‑a dus în biserică și ne‑a explicat pictura interioară, ne‑a vorbit cu multă însuflețire despre Ștefan când am ajuns la mormântul lui, apoi ne‑a condus spre muzeu și ne‑a povestit câte‑n lună și în stele despre ceea ce vedeam acolo. Era un povestitor înnăscut, fluent și pătimaș în exprimare, iar punctul culminant al istorisirii sale l‑a atins când, aflându-ne în fața unui bust al domnitorului moldovean, ne‑a atras atenția asupra faptului că e singura operă de artă ce‑l înfățișează cu fruntea aplecată, mohorât și îngândurat. A scăzut tonul vocii, ca și cum ne spunea un lucru grav și oarecum secret, întrebându-ne dacă știm de ce e trist voievodul. Am privit cu toții bustul de piatră, încercând să ghicim răspunsul la această enigmă și – de bună seamă – n‑am reușit. Călugărul ne‑a privit tăcut, dând parcă și mai multă greutate vorbelor ce ni le‑a adresat apoi, apăsat și întrucâtva acuzator: “Măria-sa îi posomorât pentru că n‑am știut păstra Moldova așa cum ne‑o lăsat‑o el”.
Vorbele acelea m‑au urmărit multă vreme. Suntem noi, românii, vinovați pentru destinul separat al Basarabiei? Întrebarea are o conotație cu atât mai specială pentru mine cu cât familia mamei mele se trage dintr-un sat românesc de lângă Cernăuți, aflat azi într‑o iremediabilă stăpânire ucraineană. O parte din familie se află încă acolo. O altă parte se află în Bălți, pe teritoriu moldovenesc. Am fi fost oare mai apropiați dacă istoria nu ne-ar fi separat în trei țări? Cu siguranță.
Veți înțelege, deci, de ce privesc cu tristețe tot ceea ce se întâmplă cu românii de peste Prut. Ieri s‑a mai pierdut o șansă de a fi împreună într-un viitor previzibil: căderea guvernului Filat distruge o alianță pro-europeană a cărei miză era mult mai mare decât interesele mărunte ale câtorva inși. Ca și în România, clasa politică moldoveană este mult sub așteptările vremurilor. Unii spun că Moscova și-ar fi băgat coada în această intrigă, din dorința de a frâna sau chiar stopa drumul european al Moldovei, care ar fi dus implacabil către o reunire – chiar dacă nu statală – cu România. Nu e exclus.
Dar principala cauză pe care eu o percep este nehotărârea românilor din Moldova. Câtă vreme ei vor fi dezbinați – unii socotindu-se români, alții moldoveni – le va fi imposibil să iasă din sfera influenței rusești. Cheia drumului european, a reunirii cu România, nu este nici la București, nici la Moscova. Nu e nevoie nici de sabie, nici de pumn. Cheia întoarcerii lor acasă este în inima fiecăruia dintre ei. E dorul de a fi împreună cu ai tăi. Și sper că, într‑o zi, vor simți asta. Eu încă îi aștept.
Lasă un comentariu