Într‑o noapte, pe-acolo, pe la Americile din Vale, unde sunt casele mai rărișoare din cauza stafiilor — care se zice că s‑ar fi arătând pe-acolo și oamenii s‑au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc, lărgime, să treacă‑n deal și‑n vale, libere – muri nea Hugo a lu’ Ciavez. Om mare nea Hugo, puternic ca un taur și isteț ca o vulpe, că nu degeaba îl puseră toți în capul trebii, vreme de paiș’pe ani, la ei în sat. Și când se duse, lumea plânse după el, îi făcură priveghi după obiceiurile locului și se înșirară pe ulițe în urma coșciugului, în ziua de îngropăciune.
Da’ îngroparea nu se mai făcu, pentru că veni unu’ de la conducere, care ținea locul lu’ nea Hugo a lu’ Ciavez până or pune un șef nou și zise că se gândiră ei să nu‑l îngroape, că‑i păcat, mai bine să‑l îmbălsămeze și să‑l pună în copârșeu de sticlă, să‑l vază lumea așa mort cum e, de amintire a vremurilor când el era ăl mai mare. Nu fu chiar limpede cine erau ei, ăia de se gândiră așa. Femeile se închinară și boscorodiră ceva în colțul năframelor, dar nimeni din sat nu îndrăzni să zică nici pâs. Păi nu era nea Hugo ăl de le dădu mâncare și case la toți, de nu‑i mai udară ploile ăle mari și nici nu mai dădură ortu’ popii de foame?
Veniră vreo doi de prin satele din jur care se băgară în seamă, zicând că nea Hugo ar fi fost cam nebun, că mâncarea și casele fură făcute pe banii scoși din păcură, aia de o scoteau cu pompele alea mari din pământ și că peste o vreme, când s‑o sfârși păcura, are să sfârșească și binele, da’ cine avea timp să îi asculte pe niște venetici? Când are să fie gata păcura, or vedea ei încotro o s‑o apuce… Și-așa… nu vezi că…. deh!
Acuma nu‑i vreme de întrebat. Când are omul treabă, se pișă din mers, nu șade să se uite pe linie. Trebuie pus altcineva în capul trebii, unu’ care să se suie pe piatra a mai înaltă, încă caldă de la turul lui nea Hugo a lu’ Ciavez și să comande de-acolo. Păcură încă mai este, negoțul merge bine și-or vedea dacă o țin înainte cu socialismu’ lu’ nea Hugo sau se trag mai pe dreapta, la umbră, ca să se mai împace și cu vecinii.
Vorba e că la toți le e frică, umblă zvonul că nea Hugo se transformă în moroi și are să bântuie încă o vreme prin sat, arțăgos ca toți moroii, gata să se ia de piept cu oricare nu s‑ar da din calea lui, ciocănind cu un toiag noduros stejarii de la marginea pădurii, ca să vadă care dintre ei îi vine mai bine. Despre asta, însă, om trăi și-om mai vedea… ((Textul ăsta este o modestă reverență către Marin Sorescu și versurile sale din La Lilieci.))
Lasă un comentariu