Legile lui Mendel

Din strada prin­ci­pală a Câm­pu­lun­gu­lui por­nește o alta către dreapta, tre­când prin­tre câteva blo­curi, apoi prin fața poli­cli­ni­cii. Pe mâna dreaptă e cofe­tă­ria Albu­mița – un alt nume pen­tru floa­rea de colț, dar pe care n‐o găsești acolo, în oraș, ci toc­mai sus, prin­tre stân­cile Rară­u­lui. Treci de alte case, strada o ține îna­inte, trece peste calea ferată și, chiar îna­inte să treacă apa Mol­do­vei peste podul cu arcade late­rale, e par­cul. Se întinde pe câte o sută de metri de o parte și alta a dru­mu­lui – lumea îl numește par­cul Emi­ne­scu, puțini știu însă că doar cel din stânga se numește așa. Cel din dreapta e par­cul Cre­angă.

Între parc și apa Mol­do­vei e digul înalt, din pia­tră cio­plită, zidit cu mor­tar. Coama sa lată, numai bună pen­tru pasul unui sin­gur tre­că­tor, e aco­pe­rită cu o ten­cu­ială sim­plă de nisip și ciment, care scrâș­nește sub talpa pan­to­fi­lor. În spa­tele meu aud pașii și vocea lui Flo­rin, înce­pând pen­tru a nu știu câta oară car­tea de gene­tică: în a doua jumă­tate a seco­lu­lui al XIX‐lea, natu­ra­lis­tul și mate­ma­ti­cia­nul ceh Gre­gor Men­del a ela­bo­rat pri­mele legi ale ere­di­tă­ții, punând ast­fel bazele gene­ti­cii ca ști­ință. Au tre­cut de atunci trei­zeci și unu de ani.

Stră­bă­team digul, unul în spa­tele altuia, repe­tând pe rând fie­care capi­tol și lec­ție din gene­tica de clasa a XII‐a, fără să folo­sim car­tea, deși ne pro­mi­se­sem reci­proc că nu vom învăța manu­a­lul pe de rost, cum auzi­sem că se cere pen­tru admi­te­rea la facul­ta­tea de sil­vi­cul­tură. Ade­vă­rul era că, după ce îl citi­sem de câteva zeci de ori, ajun­se­sem să știm totul pe dina­fară, ca și cum am fi văzut car­tea în fața noas­tră, pagină cu pagină. Am ajuns amân­doi la exa­me­nul de admi­tere, cazați boie­rește de părinți în hote­lul Capi­tol din Bra­șov, unde am con­ti­nuat să repe­tăm, bând cafea natu­rală în can­ti­tăți prea mari pen­tru obiș­nu­in­țele noas­tre și sfâr­șind prin a face un fel de into­xi­ca­ție cu cofe­ină. N‐am putut dormi o noapte întreagă de‐atâta cafea băută.

Au fost doi ani de liceu în care am fost colegi de bancă. Apoi am mers în armată și au urmat cei cinci ani de facul­tate. Aproape zi de zi am tre­cut împre­ună prin o mie de întâm­plări și cred că mi‐ar tre­bui un blog sepa­rat ca să poves­tesc toți anii aceia. Vole­iul din liceu, învă­ța­tul pen­tru admi­te­rea la facul­tate, isto­ri­ile din armată, cân­tă­rile la chi­tară din vre­mea stu­den­ției, che­fu­rile cu cei­lalți pri­e­teni ai noș­tri, trupa de dans în care amân­doi ne‐am înscris, toate astea sunt o lungă poveste des­pre o tine­rețe plină de viață.

Și, pri­vind îna­poi, tre­buie să recu­nosc că de cele mai multe ori Flo­rin a fost cel care des­chi­dea ușile noi. Vole­iul a fost ini­ția­tiva lui, cân­ta­tul la chi­tară i‐l dato­rez, înscri­e­rea în trupa de dans tot el a sugerat‐o. Și câte altele n‐or mai fi fost, dar nu mi le amin­tesc în clipa asta. Sufle­tul lui de boem l‐a făcut un veș­nic neli­niș­tit, mereu în cău­ta­rea unei noi pro­vo­cări, mai intot­dea­una artis­tice. Tine­re­țea mea ar fi fost mult mai săracă dacă nu l‐aș fi întâl­nit.

Au tre­cut mulți ani de atunci, ne vedem rar, pen­tru că între noi sunt des­tui kilo­me­tri. Dar de fie­care dată când ne reîn­tâl­nim pri­e­te­nia din­tre noi e neschim­bată, plă­ce­rea de a ne vedea e auten­tică, con­ver­sa­ția por­nește din ace­lași punct unde o lăsa­sem ultima oară. E ceva ce pare că nu se poate pierde prin tre­ce­rea tim­pu­lui. Și nu mă pot împie­dica să nu mă gân­desc că legile ere­di­tă­ții for­mu­late de Men­del, pe care le‐am invă­țat cu atâta sârg amân­doi, vor fi fiind cumva incom­plete, că există posi­bi­li­ta­tea unei con­e­xiuni inte­ru­mane din­colo de bio­lo­gie, ase­mă­nări și afi­ni­tăți care nu țin cont de gene­tica părin­ți­lor com­plet dife­riți și care cre­ează ast­fel de legă­turi puter­nice. Alt­fel cum vă expli­cați că eu cred că Flo­rin îmi e frate?

Astăzi e ziua lui. La mulți ani, Flo­rin.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Florin Murgu

    Iti mul­tu­mesc Sorine! Pe masura tre­ce­rii tim­pu­lui unele din­tre amin­tiri se esto­m­peaza, altele se sterg com­plet. Para­do­xal insa exista momente pe care mi le amin­tesc extrem de clar, deta­liat ca si cum toc­mai s‐ar fi petre­cut. Si ca sa ma jus­ti­fic oare­cum: sesiu­nile in care inva­tam impre­una, doua mese de camin ,doua sca­une pe care sta­team spate in spate, dand unul altuia cer­ti­tu­di­nea ca fie­care invata, pana cand ne sur­prin­deam reci­proc uitandu‐ne deta­sati pe fereas­tra, cablu­rile de la funi­cu­lare pe care mi le dese­nai atat de clar ca sa ma lamu­resti in final ca intr‐un fel anume caru­cio­rul ala tre­buie sa se miste cumva…
    Nu stiu sigur dar nu cred sa existe o regula de selec­tie a ceea ce reti­nem atat de exact. In mod cert insa momen­tele astea pe care le pot derula in min­tea mea intr‐un “slow motion” fara sin­cope sunt legate de oameni de care m‐am sim­tit sau ma simt in con­ti­nu­are foarte apro­piat.

    • Sorin Sfirlogea

      Une­ori cred că, într‐un mod inex­pli­ca­bil, poveș­tile astea ne vor supra­vie­țui și peste multi ani ele vor fi încă ști­ute. Apoi rea­li­zez că nu e posi­bil, nu în exact litera lor, dar rămâne con­vin­ge­rea că spi­ri­tul lor va trece din­colo de noi. Pen­tru că din ce alt­ceva se plă­mă­dește ade­vă­rata pri­e­te­nie dacă nu din ener­gi­ile astea invi­zi­bile ochiu­lui, hră­nite veș­nic cu exem­ple pre­cum cel al doi oameni, pe două sca­une spate în spate si o fereas­tră prin care lumea se dez­vă­luie lor?

      • Florin Murgu

        Am reci­tit tex­tul. Nu pot des­co­peri moti­vul ( și nici nu merita sa fac efor­tul) pen­tru care îl asi­mi­lez unei piese muzi­cale pe care as dori sa o ascult în fie­care an de ziua mea.

        • Sorin Sfirlogea

          Adică să‐l pun pe ver­suri și să‐ți fac un cân­tec din el? 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu