Legile lui Mendel

Din strada prin­ci­pală a Câm­pu­lun­gu­lui pornește o alta către dreapta, trecând printre câteva blocuri, apoi prin fața poli­clin­icii. Pe mâna dreaptă e cofetăria Albu­mița – un alt nume pen­tru floarea de colț, dar pe care n‑o găsești acolo, în oraș, ci toc­mai sus, printre stân­cile Rarău­lui. Treci de alte case, strada o ține înainte, trece peste calea fer­ată și, chiar înainte să treacă apa Moldovei peste podul cu arcade lat­erale, e par­cul. Se întinde pe câte o sută de metri de o parte și alta a dru­mu­lui – lumea îl numește par­cul Emi­nescu, puțini știu însă că doar cel din stânga se numește așa. Cel din dreapta e par­cul Cre­angă.

Între parc și apa Moldovei e digul înalt, din pia­tră cio­plită, zidit cu mor­tar. Coama sa lată, numai bună pen­tru pasul unui sin­gur trecă­tor, e acoper­ită cu o ten­cuială sim­plă de nisip și ciment, care scrâșnește sub talpa pantofilor. În spatele meu aud pașii și vocea lui Florin, începând pen­tru a nu știu câta oară cartea de genet­ică: în a doua jumă­tate a sec­olu­lui al XIX-lea, nat­u­ral­is­tul și matem­ati­cianul ceh Gre­gor Mendel a elab­o­rat primele legi ale ered­ității, punând ast­fel bazele geneticii ca ști­ință. Au tre­cut de atunci treizeci și unu de ani.

Străbăteam digul, unul în spatele altuia, repetând pe rând fiecare capi­tol și lecție din genet­ica de clasa a XII‑a, fără să folosim cartea, deși ne promis­esem rec­i­proc că nu vom învăța man­u­alul pe de rost, cum auzisem că se cere pen­tru admiterea la fac­ul­tatea de sil­vi­cul­tură. Ade­vărul era că, după ce îl citisem de câteva zeci de ori, ajunsesem să știm totul pe dina­fară, ca și cum am fi văzut cartea în fața noas­tră, pag­ină cu pag­ină. Am ajuns amân­doi la exa­m­enul de admitere, cazați boierește de părinți în hotelul Capi­tol din Brașov, unde am con­tin­uat să repetăm, bând cafea nat­u­rală în can­tități prea mari pen­tru obișn­uințele noas­tre și sfârșind prin a face un fel de intox­i­cație cu cofeină. N‑am putut dormi o noapte întreagă de-atâta cafea băută.

Au fost doi ani de liceu în care am fost colegi de bancă. Apoi am mers în armată și au urmat cei cinci ani de fac­ul­tate. Aproape zi de zi am tre­cut împre­ună prin o mie de întâm­plări și cred că mi-ar tre­bui un blog sep­a­rat ca să povestesc toți anii aceia. Voleiul din liceu, învățatul pen­tru admiterea la fac­ul­tate, istori­ile din armată, cân­tările la chi­tară din vre­mea stu­denției, che­fu­rile cu ceilalți pri­eteni ai noștri, trupa de dans în care amân­doi ne-am înscris, toate astea sunt o lungă poveste despre o tinerețe plină de viață.

Și, privind înapoi, tre­buie să recunosc că de cele mai multe ori Florin a fost cel care deschidea ușile noi. Voleiul a fost iniția­tiva lui, cân­tatul la chi­tară i‑l datorez, înscrierea în trupa de dans tot el a sugerat‑o. Și câte altele n‑or mai fi fost, dar nu mi le amintesc în clipa asta. Sufle­tul lui de boem l‑a făcut un veșnic nelin­iștit, mereu în căutarea unei noi provocări, mai intot­deauna artis­tice. Tinerețea mea ar fi fost mult mai săracă dacă nu l‑aș fi întâl­nit.

Au tre­cut mulți ani de atunci, ne vedem rar, pen­tru că între noi sunt des­tui kilo­metri. Dar de fiecare dată când ne reîn­tâl­nim pri­ete­nia din­tre noi e neschim­bată, plăcerea de a ne vedea e aut­en­tică, con­ver­sația pornește din ace­lași punct unde o lăsasem ultima oară. E ceva ce pare că nu se poate pierde prin tre­cerea tim­pu­lui. Și nu mă pot împied­ica să nu mă gân­desc că legile ered­ității for­mu­late de Mendel, pe care le-am invățat cu atâta sârg amân­doi, vor fi fiind cumva incom­plete, că există posi­bil­i­tatea unei conex­i­uni interu­mane din­colo de biolo­gie, asemănări și afinități care nu țin cont de genet­ica părinților com­plet difer­iți și care creează ast­fel de legă­turi put­er­nice. Alt­fel cum vă expli­cați că eu cred că Florin îmi e frate?

Astăzi e ziua lui. La mulți ani, Florin.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Florin Murgu

    Iti mul­tumesc Sorine! Pe masura tre­cerii tim­pu­lui unele din­tre amintiri se estom­peaza, altele se sterg com­plet. Para­doxal insa exista momente pe care mi le amintesc extrem de clar, detal­iat ca si cum toc­mai s‑ar fi petre­cut. Si ca sa ma jus­tific oare­cum: sesiu­nile in care invatam impre­una, doua mese de camin ,doua scaune pe care stateam spate in spate, dand unul altuia cer­ti­tudinea ca fiecare invata, pana cand ne sur­prindeam rec­i­proc uitandu-ne detasati pe fer­eas­tra, cablurile de la funic­u­lare pe care mi le dese­nai atat de clar ca sa ma lamuresti in final ca intr-un fel anume caru­ciorul ala tre­buie sa se miste cumva…
    Nu stiu sigur dar nu cred sa existe o reg­ula de selec­tie a ceea ce retinem atat de exact. In mod cert insa momentele astea pe care le pot derula in mintea mea intr-un “slow motion” fara sin­cope sunt legate de oameni de care m‑am simtit sau ma simt in con­tin­uare foarte apropiat.

    • Sorin Sfirlogea

      Une­ori cred că, într-un mod inex­plic­a­bil, poveștile astea ne vor supraviețui și peste multi ani ele vor fi încă știute. Apoi real­izez că nu e posi­bil, nu în exact lit­era lor, dar rămâne convin­gerea că spir­i­tul lor va trece din­colo de noi. Pen­tru că din ce altceva se plămădește ade­vărata pri­ete­nie dacă nu din energi­ile astea inviz­ibile ochi­u­lui, hrănite veșnic cu exem­ple pre­cum cel al doi oameni, pe două scaune spate în spate si o fer­eas­tră prin care lumea se dezvăluie lor?

      • Florin Murgu

        Am recitit tex­tul. Nu pot descoperi motivul ( și nici nu merita sa fac efor­tul) pen­tru care îl asim­i­lez unei piese muz­i­cale pe care as dori sa o ascult în fiecare an de ziua mea.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu