Din strada prin­ci­pală a Câm­pu­lun­gu­lui por­nește o alta că­tre dreapta, tre­când prin­tre câ­teva blo­curi, apoi prin fața po­li­cli­ni­cii. Pe mâna dreaptă e co­fe­tă­ria Al­bu­mița – un alt nume pen­tru floa­rea de colț, dar pe care n‑o gă­sești acolo, în oraș, ci toc­mai sus, prin­tre stân­cile Ra­ră­u­lui. Treci de alte case, strada o ține îna­inte, trece peste ca­lea fe­rată și, chiar îna­inte să treacă apa Mol­do­vei peste po­dul cu ar­cade la­te­rale, e par­cul. Se în­tinde pe câte o sută de me­tri de o parte și alta a dru­mu­lui – lu­mea îl nu­mește par­cul Emi­ne­scu, pu­țini știu însă că doar cel din stânga se nu­mește așa. Cel din dreapta e par­cul Creangă.

În­tre parc și apa Mol­do­vei e di­gul înalt, din pia­tră cio­plită, zi­dit cu mor­tar. Coama sa lată, nu­mai bună pen­tru pa­sul unui sin­gur tre­că­tor, e aco­pe­rită cu o ten­cu­ială sim­plă de ni­sip și ci­ment, care scrâș­nește sub talpa pan­to­fi­lor. În spa­tele meu aud pa­șii și vo­cea lui Flo­rin, în­ce­pând pen­tru a nu știu câta oară car­tea de ge­ne­tică: în a doua ju­mă­tate a se­co­lu­lui al XIX-lea, na­tu­ra­lis­tul și ma­te­ma­ti­cia­nul ceh Gre­gor Men­del a ela­bo­rat pri­mele legi ale ere­di­tă­ții, pu­nând ast­fel ba­zele ge­ne­ti­cii ca ști­ință. Au tre­cut de atunci trei­zeci și unu de ani.

Stră­bă­team di­gul, unul în spa­tele al­tuia, re­pe­tând pe rând fi­e­care ca­pi­tol și lec­ție din ge­ne­tica de clasa a XII‑a, fără să fo­lo­sim car­tea, deși ne pro­mi­se­sem re­ci­proc că nu vom în­văța ma­nu­a­lul pe de rost, cum au­zi­sem că se cere pen­tru ad­mi­te­rea la fa­cul­ta­tea de sil­vi­cul­tură. Ade­vă­rul era că, după ce îl ci­ti­sem de câ­teva zeci de ori, ajun­se­sem să știm to­tul pe di­na­fară, ca și cum am fi vă­zut car­tea în fața noas­tră, pa­gină cu pa­gină. Am ajuns amân­doi la exa­me­nul de ad­mi­tere, ca­zați bo­ie­rește de pă­rinți în ho­te­lul Ca­pi­tol din Bra­șov, unde am con­ti­nuat să re­pe­tăm, bând ca­fea na­tu­rală în can­ti­tăți prea mari pen­tru obiș­nu­in­țele noas­tre și sfâr­șind prin a face un fel de in­to­xi­ca­ție cu co­fe­ină. N‑am pu­tut dormi o noapte în­treagă de-atâta ca­fea băută.

Au fost doi ani de li­ceu în care am fost co­legi de bancă. Apoi am mers în ar­mată și au ur­mat cei cinci ani de fa­cul­tate. Aproape zi de zi am tre­cut îm­pre­ună prin o mie de în­tâm­plări și cred că mi-ar tre­bui un blog se­pa­rat ca să po­ves­tesc toți anii aceia. Vo­le­iul din li­ceu, în­vă­ța­tul pen­tru ad­mi­te­rea la fa­cul­tate, is­to­ri­ile din ar­mată, cân­tă­rile la chi­tară din vre­mea stu­den­ției, che­fu­rile cu cei­lalți pri­e­teni ai noș­tri, trupa de dans în care amân­doi ne-am în­scris, toate as­tea sunt o lungă po­veste des­pre o ti­ne­rețe plină de viață.

Și, pri­vind îna­poi, tre­buie să re­cu­nosc că de cele mai multe ori Flo­rin a fost cel care des­chi­dea ușile noi. Vo­le­iul a fost ini­ția­tiva lui, cân­ta­tul la chi­tară i‑l da­to­rez, în­scri­e­rea în trupa de dans tot el a sugerat‑o. Și câte al­tele n‑or mai fi fost, dar nu mi le amin­tesc în clipa asta. Su­fle­tul lui de boem l‑a fă­cut un veș­nic ne­li­niș­tit, me­reu în că­u­ta­rea unei noi pro­vo­cări, mai in­tot­dea­una ar­tis­tice. Ti­ne­re­țea mea ar fi fost mult mai să­racă dacă nu l‑aș fi întâlnit.

Au tre­cut mulți ani de atunci, ne ve­dem rar, pen­tru că în­tre noi sunt des­tui ki­lo­me­tri. Dar de fi­e­care dată când ne re­în­tâl­nim pri­e­te­nia din­tre noi e ne­schim­bată, plă­ce­rea de a ne ve­dea e au­ten­tică, con­ver­sa­ția por­nește din ace­lași punct unde o lă­sa­sem ul­tima oară. E ceva ce pare că nu se poate pierde prin tre­ce­rea tim­pu­lui. Și nu mă pot îm­pie­dica să nu mă gân­desc că le­gile ere­di­tă­ții for­mu­late de Men­del, pe care le-am in­vă­țat cu atâta sârg amân­doi, vor fi fi­ind cumva in­com­plete, că există po­si­bi­li­ta­tea unei con­e­xiuni in­te­ru­mane din­colo de bi­o­lo­gie, ase­mă­nări și afi­ni­tăți care nu țin cont de ge­ne­tica pă­rin­ți­lor com­plet di­fe­riți și care cre­ează ast­fel de le­gă­turi pu­ter­nice. Alt­fel cum vă ex­pli­cați că eu cred că Flo­rin îmi e frate?

As­tăzi e ziua lui. La mulți ani, Florin.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Florin Murgu

    Iti mul­tu­mesc So­rine! Pe ma­sura tre­ce­rii tim­pu­lui unele din­tre amin­tiri se es­to­m­peaza, al­tele se sterg com­plet. Pa­ra­do­xal insa exista mo­mente pe care mi le amin­tesc ex­trem de clar, de­ta­liat ca si cum toc­mai s‑ar fi pe­tre­cut. Si ca sa ma jus­ti­fic oa­re­cum: se­siu­nile in care in­va­tam im­pre­una, doua mese de ca­min ‚doua sca­une pe care sta­team spate in spate, dand unul al­tuia cer­ti­tu­di­nea ca fi­e­care in­vata, pana cand ne sur­prin­deam re­ci­proc ui­tandu-ne de­ta­sati pe fe­reas­tra, ca­blu­rile de la fu­ni­cu­lare pe care mi le de­se­nai atat de clar ca sa ma la­mu­resti in fi­nal ca intr-un fel anume ca­ru­cio­rul ala tre­buie sa se miste cumva…
    Nu stiu si­gur dar nu cred sa existe o re­gula de se­lec­tie a ceea ce re­ti­nem atat de exact. In mod cert insa mo­men­tele as­tea pe care le pot de­rula in min­tea mea intr-un “slow mo­tion” fara sin­cope sunt le­gate de oa­meni de care m‑am sim­tit sau ma simt in con­ti­nu­are foarte apropiat.

    • Sorin Sfirlogea

      Une­ori cred că, într-un mod in­ex­pli­ca­bil, po­veș­tile as­tea ne vor su­pra­vie­țui și peste multi ani ele vor fi încă ști­ute. Apoi re­a­li­zez că nu e po­si­bil, nu în exact li­tera lor, dar rămâne con­vin­ge­rea că spi­ri­tul lor va trece din­colo de noi. Pen­tru că din ce alt­ceva se plă­mă­dește ade­vă­rata pri­e­te­nie dacă nu din ener­gi­ile as­tea in­vi­zi­bile ochiu­lui, hră­nite veș­nic cu exem­ple pre­cum cel al doi oa­meni, pe două sca­une spate în spate si o fe­reas­tră prin care lu­mea se dez­vă­luie lor?

      • Florin Murgu

        Am re­ci­tit tex­tul. Nu pot des­co­peri mo­ti­vul ( și nici nu me­rita sa fac efor­tul) pen­tru care îl asi­mi­lez unei piese mu­zi­cale pe care as dori sa o as­cult în fi­e­care an de ziua mea.

        • Sorin Sfirlogea

          Adică să‑l pun pe ver­suri și să-ți fac un cân­tec din el? 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.