Din strada principală a Câmpulungului pornește o alta către dreapta, trecând printre câteva blocuri, apoi prin fața policlinicii. Pe mâna dreaptă e cofetăria Albumița – un alt nume pentru floarea de colț, dar pe care n‑o găsești acolo, în oraș, ci tocmai sus, printre stâncile Rarăului. Treci de alte case, strada o ține înainte, trece peste calea ferată și, chiar înainte să treacă apa Moldovei peste podul cu arcade laterale, e parcul. Se întinde pe câte o sută de metri de o parte și alta a drumului – lumea îl numește parcul Eminescu, puțini știu însă că doar cel din stânga se numește așa. Cel din dreapta e parcul Creangă.
Între parc și apa Moldovei e digul înalt, din piatră cioplită, zidit cu mortar. Coama sa lată, numai bună pentru pasul unui singur trecător, e acoperită cu o tencuială simplă de nisip și ciment, care scrâșnește sub talpa pantofilor. În spatele meu aud pașii și vocea lui Florin, începând pentru a nu știu câta oară cartea de genetică: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, naturalistul și matematicianul ceh Gregor Mendel a elaborat primele legi ale eredității, punând astfel bazele geneticii ca știință. Au trecut de atunci treizeci și unu de ani.
Străbăteam digul, unul în spatele altuia, repetând pe rând fiecare capitol și lecție din genetica de clasa a XII‑a, fără să folosim cartea, deși ne promisesem reciproc că nu vom învăța manualul pe de rost, cum auzisem că se cere pentru admiterea la facultatea de silvicultură. Adevărul era că, după ce îl citisem de câteva zeci de ori, ajunsesem să știm totul pe dinafară, ca și cum am fi văzut cartea în fața noastră, pagină cu pagină. Am ajuns amândoi la examenul de admitere, cazați boierește de părinți în hotelul Capitol din Brașov, unde am continuat să repetăm, bând cafea naturală în cantități prea mari pentru obișnuințele noastre și sfârșind prin a face un fel de intoxicație cu cofeină. N‑am putut dormi o noapte întreagă de-atâta cafea băută.
Au fost doi ani de liceu în care am fost colegi de bancă. Apoi am mers în armată și au urmat cei cinci ani de facultate. Aproape zi de zi am trecut împreună prin o mie de întâmplări și cred că mi-ar trebui un blog separat ca să povestesc toți anii aceia. Voleiul din liceu, învățatul pentru admiterea la facultate, istoriile din armată, cântările la chitară din vremea studenției, chefurile cu ceilalți prieteni ai noștri, trupa de dans în care amândoi ne-am înscris, toate astea sunt o lungă poveste despre o tinerețe plină de viață.
Și, privind înapoi, trebuie să recunosc că de cele mai multe ori Florin a fost cel care deschidea ușile noi. Voleiul a fost inițiativa lui, cântatul la chitară i‑l datorez, înscrierea în trupa de dans tot el a sugerat‑o. Și câte altele n‑or mai fi fost, dar nu mi le amintesc în clipa asta. Sufletul lui de boem l‑a făcut un veșnic neliniștit, mereu în căutarea unei noi provocări, mai intotdeauna artistice. Tinerețea mea ar fi fost mult mai săracă dacă nu l‑aș fi întâlnit.
Au trecut mulți ani de atunci, ne vedem rar, pentru că între noi sunt destui kilometri. Dar de fiecare dată când ne reîntâlnim prietenia dintre noi e neschimbată, plăcerea de a ne vedea e autentică, conversația pornește din același punct unde o lăsasem ultima oară. E ceva ce pare că nu se poate pierde prin trecerea timpului. Și nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că legile eredității formulate de Mendel, pe care le-am invățat cu atâta sârg amândoi, vor fi fiind cumva incomplete, că există posibilitatea unei conexiuni interumane dincolo de biologie, asemănări și afinități care nu țin cont de genetica părinților complet diferiți și care creează astfel de legături puternice. Altfel cum vă explicați că eu cred că Florin îmi e frate?
Astăzi e ziua lui. La mulți ani, Florin.
22:03
Iti multumesc Sorine! Pe masura trecerii timpului unele dintre amintiri se estompeaza, altele se sterg complet. Paradoxal insa exista momente pe care mi le amintesc extrem de clar, detaliat ca si cum tocmai s‑ar fi petrecut. Si ca sa ma justific oarecum: sesiunile in care invatam impreuna, doua mese de camin ‚doua scaune pe care stateam spate in spate, dand unul altuia certitudinea ca fiecare invata, pana cand ne surprindeam reciproc uitandu-ne detasati pe fereastra, cablurile de la funiculare pe care mi le desenai atat de clar ca sa ma lamuresti in final ca intr-un fel anume caruciorul ala trebuie sa se miste cumva…
Nu stiu sigur dar nu cred sa existe o regula de selectie a ceea ce retinem atat de exact. In mod cert insa momentele astea pe care le pot derula in mintea mea intr-un “slow motion” fara sincope sunt legate de oameni de care m‑am simtit sau ma simt in continuare foarte apropiat.
18:03
Uneori cred că, într-un mod inexplicabil, poveștile astea ne vor supraviețui și peste multi ani ele vor fi încă știute. Apoi realizez că nu e posibil, nu în exact litera lor, dar rămâne convingerea că spiritul lor va trece dincolo de noi. Pentru că din ce altceva se plămădește adevărata prietenie dacă nu din energiile astea invizibile ochiului, hrănite veșnic cu exemple precum cel al doi oameni, pe două scaune spate în spate si o fereastră prin care lumea se dezvăluie lor?
23:01
Am recitit textul. Nu pot descoperi motivul ( și nici nu merita sa fac efortul) pentru care îl asimilez unei piese muzicale pe care as dori sa o ascult în fiecare an de ziua mea.
8:01
Adică să‑l pun pe versuri și să-ți fac un cântec din el? 🙂