Supra quantitatem

Este evi­dent că lu­mea de azi e con­stru­ită după prin­ci­piul can­ti­tă­ții. Cu cât ceva e mai mult, cu atât e mai im­por­tant, mai pre­do­mi­nant. Lu­ați de pildă de­mo­cra­ția, cel pu­țin în sen­sul în care o prac­ti­căm în Ro­mâ­nia: can­ti­ta­tea mai mare de in­di­vizi care au o anu­mită vi­ziune po­li­tică are câștig de ca­uză, chiar dacă ide­ile lor sunt ero­nate. La su­per­mar­ket dacă cum­peri o can­ti­tate mai mare, pre­țul scade. La fast-food pri­mești por­ție dublă dacă plă­tești doar cu un sfert mai mult.

Ar fi însă o gre­șe­ală să cre­dem că prin­ci­piul can­ti­tă­ții s‑a con­sa­crat de cu­rând. Ui­tați-vă doar la in­di­ca­to­rii de per­for­manță mas­culină ai ro­mâ­ni­lor: să bei mult, să mă­nânci mult, să faci sex cu multe fe­mei. Tra­di­ția can­ti­tă­ții se trans­mite din ge­ne­ra­ție în ge­ne­ra­ție, su­pra­vie­țu­ind in­di­fe­rent de mo­de­lul mas­culin pro­mo­vat: băr­ba­tul-ma­cho, băr­ba­tul-efe­mi­nat, băr­ba­tul-hip­s­ter, băr­ba­tul-in­te­lec­tual — toți au avut în­tre ei ace­leași cri­te­rii — sex, mân­care, băutură.

Tot pe can­ti­tate e ba­zat și tra­seul suc­ce­su­lui per­so­nal al unui in­di­vid. Când sparge ba­riera să­ră­ciei și își per­mite fi­nan­ciar mai mult de­cât până atunci, orice in­di­vid în­cepe prin a mânca mai mult, nu mai bine. Re­zul­ta­tul: se în­grașă. Ur­mă­toa­rea etapă este să își cum­pere mai multe obiecte care să‑i evi­den­țieze suc­ce­sul — haine cât mai multe, ma­șină cât mai do­tată, casă cât mai mare. În ab­sența unei edu­ca­ții a gus­tu­ri­lor, a unui ra­fi­na­ment per­so­nal, ca­li­ta­tea aces­tora e în­do­iel­nică. Îi re­cu­noaș­teți ușor: grași, îm­bră­cați cu haine “de firmă”, con­du­când ma­șini mari, agre­sivi dacă nu dai semne că ai per­ce­put și ad­mi­rat as­cen­siu­nea lor materială.

Ca­li­ta­tea vine la urmă și doar când există o bază so­lidă pen­tru ea, prin edu­ca­ția per­so­nală. E com­pli­cat să apre­ciezi un vin bun, dacă ești obiș­nuit cu mici și bere. Și une­ori, chiar dacă în­țe­legi ca­li­ta­tea, nu poți să te dez­bari de can­ti­tate. De pildă, eu — mi se pare co­rect să fiu ne­ier­tă­tor mai în­tâi cu mine în­sumi. Îmi place un pa­har de vin bun, fără să am pre­ten­ția că am ajuns un so­fis­ti­cat de­gus­tă­tor. Să zi­cem că am în­demâ­na­rea de a nu greși fla­grant în a com­bina vi­nul cu un anume fel de mân­care. Dar ce-mi place cel mai mult după un pa­har de vin, este al doi­lea pa­har de vin. Can­ti­ta­tea, lă­co­mia, în­vinge rafinamentul. 

Nu în­țe­le­geți greșit: nu mă auto­de­nunț ca al­co­o­lic, e doar un exem­plu. Nu beau într-atât de mult, ra­re­ori mă ame­țesc, am o re­zis­tență des­tul de mare la bă­u­tură, dar asta nu do­ve­dește de­cât că sunt adap­tat pen­tru lă­co­mia can­ti­tă­ții. Dar mi‑e ciudă că nu re­u­șesc să gă­sesc plă­ce­rea doar în ca­li­tate: un sin­gur pa­har de vin bun ar tre­bui să fie de ajuns pen­tru o seară per­fectă. Și știți de ce mi‑e ciudă? Pen­tru că am bă­nu­iala că abia atunci când voi pu­tea să re­nunț com­plet la lă­co­mie voi des­co­peri cu ade­vă­rat plă­ce­rea ca­li­tă­ții. Și nu e vorba doar de vin…

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...