Este evident că lumea de azi e construită după principiul cantității. Cu cât ceva e mai mult, cu atât e mai important, mai predominant. Luați de pildă democrația, cel puțin în sensul în care o practicăm în România: cantitatea mai mare de indivizi care au o anumită viziune politică are câștig de cauză, chiar dacă ideile lor sunt eronate. La supermarket dacă cumperi o cantitate mai mare, prețul scade. La fast-food primești porție dublă dacă plătești doar cu un sfert mai mult.
Ar fi însă o greșeală să credem că principiul cantității s‑a consacrat de curând. Uitați-vă doar la indicatorii de performanță masculină ai românilor: să bei mult, să mănânci mult, să faci sex cu multe femei. Tradiția cantității se transmite din generație în generație, supraviețuind indiferent de modelul masculin promovat: bărbatul-macho, bărbatul-efeminat, bărbatul-hipster, bărbatul-intelectual — toți au avut între ei aceleași criterii — sex, mâncare, băutură.
Tot pe cantitate e bazat și traseul succesului personal al unui individ. Când sparge bariera sărăciei și își permite financiar mai mult decât până atunci, orice individ începe prin a mânca mai mult, nu mai bine. Rezultatul: se îngrașă. Următoarea etapă este să își cumpere mai multe obiecte care să‑i evidențieze succesul — haine cât mai multe, mașină cât mai dotată, casă cât mai mare. În absența unei educații a gusturilor, a unui rafinament personal, calitatea acestora e îndoielnică. Îi recunoașteți ușor: grași, îmbrăcați cu haine “de firmă”, conducând mașini mari, agresivi dacă nu dai semne că ai perceput și admirat ascensiunea lor materială.
Calitatea vine la urmă și doar când există o bază solidă pentru ea, prin educația personală. E complicat să apreciezi un vin bun, dacă ești obișnuit cu mici și bere. Și uneori, chiar dacă înțelegi calitatea, nu poți să te dezbari de cantitate. De pildă, eu — mi se pare corect să fiu neiertător mai întâi cu mine însumi. Îmi place un pahar de vin bun, fără să am pretenția că am ajuns un sofisticat degustător. Să zicem că am îndemânarea de a nu greși flagrant în a combina vinul cu un anume fel de mâncare. Dar ce-mi place cel mai mult după un pahar de vin, este al doilea pahar de vin. Cantitatea, lăcomia, învinge rafinamentul.
Nu înțelegeți greșit: nu mă autodenunț ca alcoolic, e doar un exemplu. Nu beau într-atât de mult, rareori mă amețesc, am o rezistență destul de mare la băutură, dar asta nu dovedește decât că sunt adaptat pentru lăcomia cantității. Dar mi‑e ciudă că nu reușesc să găsesc plăcerea doar în calitate: un singur pahar de vin bun ar trebui să fie de ajuns pentru o seară perfectă. Și știți de ce mi‑e ciudă? Pentru că am bănuiala că abia atunci când voi putea să renunț complet la lăcomie voi descoperi cu adevărat plăcerea calității. Și nu e vorba doar de vin…
14:03
Damn, si eu ma oftic ca nu pot sa beau DECIT un pahar de vin :)))) Nu stiu de ce, mai mult nu intra nici cu forta.
14:03
Să înţeleg că urmează seria celor 7 denunţuri ale celor 7 păcate de moarte? v. Se7en. Azi, lăcomia.
Asta aşa, ca de începutul postului mare.
14:03
Ai vrea tu să vezi așa autodenunț… :))