Nu știu cum simțiți voi, dar eu unul m‑am săturat de jocul aparențelor și de mărgelele de sticlă colorată care ne sunt fluturate zilnic pe sub nas. Totul e marketing, totul e iluzie și intenționată decepție, pentru că asta acceptăm să primim, la asta reacționăm ca o docilă populație statistică. Publicitatea ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm și cum să ne distrăm și problema nu e că ni se fac aceste propuneri manipulative, ci că tindem să le acceptăm fără nici o minimă judecată critică. Dincolo de marketing ne pândește snobismul, gesturile mai mici sau mai mari pe care le facem nu din convingere sau din sinceră dorință, ci din conformism social. Nu neg că presiunea acestuia e adesea prea mare pentru a‑i rezista.
Eu unul am un soi de reacție alergică la tot ce e anunțat ca fiind trendy și la modă. Când toată lumea se înghesuie într-un anume restaurant, citește o anume carte sau merge la un anume film, puteți fi siguri că nu mă veți găsi acolo. Am oroare de înghesuiala voioasă a unor indivizi plați, care nu fac alegeri educate, ci așteaptă indicația snobilor pentru a decide ce vor vedea, auzi și citi, lăudându-se apoi că au bifat încă o realizare.
În peisajul ăsta artificial mai există și câte o excepție. Am fost la Papa la Șoni, pe Sfinții Voievozi la numărul 13, într-un loc despre care n‑ai spune prea multe judecând după impresia exterioară. Pentru că nu eram singur și pentru că nu mai fusesem niciodată, am avut o ușoară strângere de inimă când am intrat pe poarta casei vechi, către o micuță curte. Am intrat apoi în casă și m‑am liniștit. Era, așa cum promiteau pe pagina lor de Facebook, o cârciumă.
Pentru că o cârciumă, în înțelesul pe care eu îl cunosc, e un loc unde fițele rămân afară. E un loc unde vii să mănânci bine, să sporovăi cu prietenii fără ca larma celorlalți să devină mai mult decât un fundal sonor condimentat ici-colo de un râs mai plin de poftă sau un pahar care se sparge. Iar la Șoni mai vii și pentru evenimentele artistice inedite pe care cârciuma le găzduiește, într‑o gamă diversă, de la blues și jazz la muzica lăutărească a lui Anton Pann și mici reprezentații de teatru. Sunt mini-spectacole cu bilete vândute pe loc, iar cine e în cârciumă poate deveni spectator dacă hotărăște să rămână.
Toată cârciuma e gândită în așa fel încât snobii și fițoșii să nu intre, sau dacă intră să nu se mai întoarcă. Poate că amenajarea în sine e cam rustică — mese și bănci din lemn simplu, culorile cam țipătoare, senzația de improvizație — dar obiectivul e atins: nu vezi picior de pițipoance și cocalari. Ceea ce e o primă victorie. Mâncarea în schimb e divină și la un preț absolut decent, iar meniul e foarte original prezentat, în caiete școlare cu scrisul de mână al unui copil din clasele primare.
Eu am fost acolo într‑o seară de blues, cu Clay Windham și Andrei Rotariu și am fost încântat de atmosfera cârciumii, de naturalețea artistică a evenimentului muzical. Ce poate fi mai plăcut decât o seară cu două chitări și o muzicuță la câțiva pași de tine, dându-ți impresia că și tu ești parte din muzică?
22:08
Da, dar eu l‑am întâlnit pe Şoni în persoană!
Eram student şi făceam autostopul către mare.
<> este o aplicaţie nemaipomenită pentru “Omul sfinţeşte locul” — este autentic, este veritabil.
22:08
Papa la Şoni este o aplicaţie… 😀
19:03
Așa e, am fost de 2–3 ori ori acum 1–2 ani pe acolo și mi‑a plăcut și mie.
Mulțam ca mi-ai adus aminte, când redevin biped (din monoped) am să mai trec .