Un amic de-al meu a locuit o vreme în Viena, pentru că lucra acolo. Stătea undeva într-un cartier liniștit al orașului, unde își închiriase o garsonieră într‑o clădire de locuințe și în fiecare dimineață pleca la serviciu cu mașina. Până la muncă drumul dura cam jumătate de oră, uneori mai mult, în funcție de trafic, dar amicul meu preferase să locuiască în cartierul liniștit decât să fie în apropiere de sediul firmei unde lucra. Cum se întâmplă de obicei în orașele civilizate, locuința pe care o închiriase avea și un loc de parcare în fața clădirii, ultimul dintre cele vreo douăzeci existente, adică exact în capătul opus al parcării față de cele două locuri de vizitator, semnalizate corespunzător. În fiecare seară parcarea se umplea cu mașinile locatarilor, pentru a se goli dimineața, când lumea mergea la muncă.
Într‑o dimineață, cam la un an de când locuia în Viena, amicul meu a plecat ca de obicei către servici. Pe la jumătatea drumului și‑a dat seama că uitase acasă un dosar cu documente, pe care îl luase cu o zi înainte, pentru a‑l citi acasă. Avea nevoie de documentele acelea în ziua care tocmai începea, așa că s‑a autobombănit nițel și a făcut cale întoarsă. A ajuns în fața clădirii unde locuia și a constatat că locul său de parcare e ocupat de o mașină utilitară de la energie electrică. N‑a dat mare importanță faptului, erau destule locuri libere și oricum el urma să plece repede, așa că a parcat pe un loc liber al unui vecin și a urcat în casă.
Nu știu exact ce s‑a întâmplat — rătăcise prin casă niște foi din dosar sau poate s‑a mai oprit pentru o cafea — cert e că durata șederii s‑a mărit. După mai bine de douăzeci de minute a coborât din nou și a constatat cu stupefacție că mașina lui tocmai e ridicată de poliție. A alergat către polițiști să întrebe ce s‑a întâmplat și a fost politicos informat că a parcat pe locul rezervat unei alte persoane. Amicul meu a început să explice că pe locul lui era o utilitară — care între timp plecase — că nu avea de gând să stea decât zece minute, că vecinul al cărui loc îl ocupase se întorcea abia seara, că e absurd să plătească amendă dacă nu a deranjat pe nimeni. Polițistul austriac l‑a privit netulburat de perorația lui și i‑a explicat calm: domnule, amenda nu e pentru că ați deranjat pe cineva, ci pentru că ați parcat neregulamentar. Am verificat în baza noastră de date și se confirmă că locul acesta este rezervat pentru o altă mașină. Iar dacă locul dumneavoastră era ocupat temporar pentru lucrări utilitare, aveați la dispoziție două locuri de vizitator care, iată, sunt libere. Vă doresc o zi bună. Amicul meu a avut o ultimă curiozitate: cum au aflat polițiștii că a parcat neregulamentar. În timp ce se urca în mașină polițistul i‑a spus că un vecin care l‑a observat a sunat la poliție.
Mi-am amintit de această întâmplare când am citit despre o știre de la ProTV, redată într-un blog. Undeva în București cineva a observat într‑o parcare două mașini noi, aproape identice, având același număr de înmatriculare. Ceea ce, știm foarte bine, e mai mult decât contravenție. E infracțiune. Poți să lovești și chiar să omori pe cineva și apoi să îți construiești un alibi imbatabil, parcând cealaltă mașină, cu numărul la vedere, undeva unde sunt camere de supraveghere. Cel care a observat situația ilegală a sunat la poliție.
Interesantă nu e atât știrea în sine, cât reacția concetățenilor noștri, exprimată prin comentarii. Unii l‑au catalogat pe denunțător drept sifon — adică turnător. Alții au găsit scuze infracțiunii prin faptul că fentarea taxelor statului e justificată indiferent dacă încalci sau nu legea. Pentru ca legea nu contează. Faptul că astfel de infracțiuni pot afecta oameni nevinovați sau se pot întoarce chiar împotriva lor e secundar. Dacă vor avea de înfruntat o astfel de situație, se descurcă ei…
Deși afirmă asta sus și tare, nu cred că românii își doresc cu adevărat un stat de drept, în care legea să prevaleze. Ce-ar spune un român dacă — de pildă — i s‑ar ridica mașina pentru că a stat jumătate de oră pe locul de parcare al vecinului? Că polițiștii sunt niște cretini, că e o porcărie de lege și că trăiește într‑o țară de rahat. Rigoarea disciplinei aplicată la nivel individual nu e binevenită. Românul vrea un stat care să aibă legi aspre pentru ceilalți, dar nu pentru sine. El poate să facă întotdeauna excepție, el are mereu justificări, în cazul lui legea trebuie interpretată conjunctural.
Și dacă privim cu atenție la atitudinea românilor față de stat, descoperim că — deși toți îl critică și îl consideră prea slab — nimeni nu‑l vrea cu adevărat puternic. Pe de o parte există cetățeanul-cerșetor, cel care vrea ca statul să‑i dea, deși contribuția lui proprie la societate este insignifiantă și nici nu știe să explice de unde vin banii și beneficiile pe care le așteaptă. Pe de altă parte există cetățeanul-haiduc, cel care fură statul ori de câte ori se ivește ocazia sau găsește mijloacele, considerând că taxele sunt incorecte și abuzive, iar legile strâmbe și stupide. Și de foarte multe ori aceste două tipologii se combină: cu o mână cerem pomană, cu cealaltă îl buzunărim pe fraier. L’enfer c’est l’état. Le paradis c’est moi-même.
19:03
Da, ai dreptate ne place sa dam statul in judecata sa ne luam nu stiu ce taxa pe de o parte si pe cealalta parte ne plangem ca n‑avem autostrazi, etc.
19:03
Da, ai dreptate ne place sa dam satul in judecata sa ne luam nu stiu ce taxa pe de o parte si pe cealalta parte ne plangem ca n‑avem autostrazi, etc.